Copiii adevărului

Copiii adevărului

După ce am băgat în faliment industria producătoare de linguri, negându-le practic produsul, vreau să scriu astăzi despre un subiect sensibil pentru mine și probabil pentru noi toți, despre ADEVĂR.

Nu, nu mă refer aici la Adevărul Universal, mă gândesc că înainte de a avea pretenții să ajungem la el fiecare dintre noi are datoria de asculta nevoia sufletului de a fi în adevăr, adevărul de aici, de pe pământ, unde lingura pare al naibii de reală.

Mă voi referi la ADEVĂR și mai ales ascunderea lui în familiile noastre perfecte.

Când eram mică recunosc cu mâna pe inimă, îmi plăceau telenovelele. Na, am zis-o… Când am crescut mai mare m-am prins și de ce: și eu trăiam o telenovelă. Cumva la televizor părea mai mișto decât în realitate. Mult mai mișto.

Mințim persoanele din jurul nostru, de la cele mai neînsemnate (în aparență) fleacuri, până la lucruri grele, cu impact major asupra celorlalți. Ne mințim că-i mințim pentru a-i proteja. De fapt mințim pentru a ne proteja. De fapt mințim din frică.

Întâmplător sau nu, cunosc și am intrat în contact cu oameni de toate categoriile sociale, dar cu nivel de educație peste medie, ale căror vieți sunt absolut incredibile. În familiile noastre (nu toate evident, dar am fi uimiți în cât de multe) sunt păstrate secrete uriașe, se ascund lucruri grele, totul din frică și neasumare.

Mă voi referi în mod special la părinții care ascund lucruri copiilor. Sunt cazuri de copii adoptați care habar n-au o viață întreagă că au fost adoptați, sunt cazuri de abuzuri, sunt cazuri de copii crescuți de tați care habar n-au că acela nu este copilul lor, și lista poate continua.

Acestea sunt realități grele. Dar mai sunt realități aparent “ușoare”, în care copilul este mințit de părinții săi cu iluzia unei familii, părinții se prefac că totul este minunat deși când musafirii pleacă răbufnește realitatea cruntă. Sau nu răbufnește, ci doar se instalează tăcerea.. la fel de cruntă.

Nu judecăm aici sub nicio formă, fiecare face cât poate, dar sunt adevăruri care trebuie spuse.

Dragi părinți, cu voi vorbesc, să știți un lucru: un copil nu este un animăluț. Este un suflet. În general mult mai evoluat ca voi. Puteți să vă prefaceți o viață că relația dintre voi este minunată, copilul simte CEEA CE ESTE și va absorbi energetic mizerabilul model pe care i-l afișați, și se va lupta o viață să identifice în lungi ședințe de psihoterapie de unde are inoculat acest greșit reper de relație, și se va zbate mult până când va reuși să se elibereze. Iar voi atunci vă veți întreba de ce nu este “realizat”, așa cum vă doriți.

Și nici atunci nu vă veți putea uita în oglindă să vedeți cauza reală, pentru că minciuna se îngroapă din ce în ce mai mult și puterea de a te vedea cine ești cu adevărat scade, energia voastră scade..

Da, veți spune că și-a ales această lecție de viață, nu e vina voastră. Corect, nu de vină vorbim aici. Viața lui este responsabilitatea lui, iar el și-o va asuma. Ce vă întreb eu pe voi este: voi când vă veți asuma responsabilitatea pentru a voastră?

Legat de toată minciuna care plutește ca un nor negru peste noi toți (în toată societatea, dar minciunile din familii au un impact enorm), atunci când toți vom înțelege că toată informația, TOATĂ, este prezentă în acest câmp informațional la care toți avem acces, vom înțelege că doar pentru că nu-i spunem cuiva ceva (indiferent ce și indiferent cui) nu înseamnă că el nu știe.

Știe, pentru că informația plutește undeva între noi, poate nu reușește să decodifice cu subiect și predicat, dar ȘTIE, și energetic va reacționa.

Întâmplător (sau nu), știu bine ce înseamnă o amintire reprimată. Știu bine ce înseamnă să simți acel adevăr (de multe ori greu chiar de imaginat) chiar dacă mental nu îl poți accesa decât din când în când, parțial. Știu bine că tot ceea ce experimentezi ca și copil (indiferent de vârstă, chiar de la cele mai fragede) ți se impregnează în tine și este cu tine, indiferent cât se luptă cei din jurul tău să păstreze lucrurile îngropate.

Copilul simte ceea ce este, copilul păstrează în el tot adevărul, chiar dacă voi credeți că e “prea mic”, “o să uite”..

Pentru părinții care adoptă copii.. Adopția unui copil este un lucru fantastic, voi schimbați destine și faceți minuni. Dar spuneți-le întotdeauna adevărul, nu îi mințiți, pentru că ei ȘTIU. Și dacă voi îi mințiți, ei își vor pierde încrederea în propria lor simțire, în propria lor intuiție, și își vor trăi viața în derivă și în confuzie. Adevărul este singurul care vindecă și eliberează. Și singurul care UNEȘTE.

Pentru mamele care fac copii cu alți bărbați decât soții lor și din frică, rușine, păstrează secretul până la moarte (ați fi uimiți cât de frecventă este situația asta), nu vă judec, departe de mine gândul ăsta, DAR să fiți sigure că atât soțul cât și copilul știu adevărul. Prin lipsa de asumare vă condamnați la iadul cel adevărat, pentru că vinovăția vă va mânca din trup și din suflet. Dar aici nu este (doar) despre voi.

Copilul vostru vă va urî o viață fără măcar să știe de ce, sfâșiat între ura pe care o simte și propria vinovăție și autoblamare că este atât de rău încât își urăște mama, care iată, pare perfectă..

Pentru părinții care nu le spun copiilor că mai au frați sau surori din relații cu alte persoane.. Viața e interesantă, știu nenumărate cazuri în care viața în regia ei perfectă a scos la suprafață inclusiv situații de genul acesta. Ați fi uimit cât de mult seamănă fizic un copil cu părintele care fie nu știe despre existența lui, fie nu îl recunoaște. Inconștient, întreaga lui ființă își dorește recunoașterea și acceptarea. Și adevărul.

Și mai sunt cazurile de abuzuri, de orice fel. Aici lucrurile sunt atât de grele încât e greu de vorbit despre ele. La fel, am fi uimiți câte drame de genul acesta zac ascunse adânc în familiile noastre în aparență respectabile, religioase, “perfecte”. De ce? Pe lângă multe cauze ce curg ca smoala din generație în generație, mai este ignoranța.

Pare crima perfectă. Spun crimă pentru că da, este o crimă să abuzezi un copil. Mult mai rău ca o crimă reală. Dar din ignoranță, există concepția că “e copil.. uită.. nu contează”. Dragilor, copiii nu sunt obiecte și nu sunt animale. Nu uită nimic din ce trăiesc.

NIMIC.

Toți greșim. Unele greșeli sunt mai apăsătoare ca altele. Dar lecția pe care am venit să o învățăm este să ne asumăm. Să ne cerem iertare. Să înțelegem o dată pentru totdeauna că doar acoperind cu un preș mai mult sau mai puțin strălucitor o mare grămadă de rahat nu vom acoperi mirosul, nu vom putea opri viermii să iasă la suprafață.

ȘI VOR IEȘI.

Oricât de mult am crede că protejăm persoanele din jurul nostru prin minciună, de fapt ne manifestăm doar propria frică și nevoie de a ne proteja pe noi. Egoism. Ne păstrăm încă o perioadă lumea noastră mică și într-un echilibru aparent, atăt de fragil.

Adevărul vindecă, oricât de dureros ar fi, pentru că oricum noi toți îl cunoaștem, la un nivel conștient sau nu.

Înainte de a atinge Adevărul Universal, poate ar trebui să privim din față, cu responsabilitate, tot ceea ce nu am spus niciodată, nu ne-am asumat, am ignorat și am sperat că scăpăm cu asta. Oricât de adânc îngropat ar fi, adevărul iese ÎNTOTDEAUNA la suprafață.

Iar aceasta nu este blestemul nostru, este salvarea noastră. Dar ratăm lecția de a fi suficient de puternici să exprimăm noi adevărul despre noi, așa cum suntem.

Toți suntem copii, apoi unii dintre noi ne transformăm în părinți. Cunoaștem atăt de bine ambele roluri.. Doar adevărul și asumarea pot să rupă lanțurile karmice care propagă abuzurile (de orice fel) mai departe, către copiii și nepoții noștri.

Părinții noștri poate n-au putut, dar noi putem. În orice moment.

Și acum vouă, dragi copii, vă spun: credeți cu toată tăria în ceea ce simțiți, aveți adevărul în voi și nimeni niciodată nu vi-l va lua. Înțelegeți-vă părinții, nu au putut mai mult, dar voi sigur puteți. Chiar dacă ei nu pot să ridice ochii către voi și să vă spună adevărul, munciți cu voi pentru a ajunge să-i iertați și să-i iubiți. Iar atunci o minune va avea loc, și voi și ei vă veți vindeca. Și poate vor avea puterea de a spune, pentru că vor simți că singura voastră reacție va fi eliberarea și bucuria.

Dar chiar dacă tot nu vor putea să verbalizeze, ei vor simți eliberarea pe care voi ați dăruit-o. În primul rând vouă, și apoi lor. Și atunci veți simți că v-ați îndeplinit o parte importantă a misiunii cu care ați venit aici.

Viața curge spre adevăr. Mai întâi personal… Și abia pe urmă universal.

Advertisements

This. Isn’t. Real.

This. Isn’t. Real.

Gata, am revenit.. Am ieșit din post și rugăciune. De fapt, încercam și eu să verific dacă în mod real “îți ia doi ani să înveți să vorbești și 60 de ani să înveți să taci”. Nu-mi iese.

Sper că toată lumea a supraviețuit tuturor lunilor noi, pline, sau doar plinuțe.. Sper că ați driblat elegant toate cuadraturile și opozițiile, steliumurile și crucile cosmice (iar am făcut research pentru articol).

Mulțumesc pentru toate mesajele primite, totul e ok, n-am murit. Îmi cer scuze tuturor celor ușor sau chiar crunt dezamăgiți din acest motiv.. Sunt pe poziții.

Deși dacă stau să mă gândesc, mi se pare mișto, chiar new age așa, ideea unui blog de tăcere. Ce poate fi mai spiritual? Putem să zicem că suntem într-o continuă meditație ;). Hmm, aș putea chiar percepe o taxă..

Hai să vă zic ultima conștientizare care m-a pocnit.

Ați văzut Divergent? Foarte interesant filmul, fix ce trăim noi. Un film profund, și da, actorul din rolul principal e chiar mișto.. Fetelor, merită! 😉

Cu riscul de a mă transforma în IMDB, vă spun în două cuvinte: e vorba despre o societate utopică în care lumea este divizată în 5 clase complet separate, fără nicio interacțiune între ele, iar fiecare membru trebuie să aleagă în care clasă se încadrează.

Vă sună cunoscut?

Cea mai tare parte este testul la care sunt supuși toți, mai întâi pentru a identifica în ce categorie socială se încadrează, iar apoi testul final prin care sunt validați ca membri definitivi ai acelei categorii. Testul final este înfruntarea celor mai adânci frici.

Tot nu vă sună cunoscut? 🙂

Li se inserează un ser care îi proiectează într-o realitate în care cele mai profunde frici prind viață. Modul în care reușesc să iasă din situațiile limită îi validează sau nu ca membri ai categoriei pe care au ales-o.

În vreme ce majoritatea se încolonează cuminte fiecare în categoria în care pare să se încadreze, există unii oameni – divergenții – care nu se încadrează nicăieri, astfel devenind pericole pentru societatea cu reguli clare. Sunt omorâți dacă sunt descoperiți.

Eee, dacă nici acum nu vă sună cunoscut…..:)

Și ca să mă urască total cei care poate nu au văzut filmul (deși actorul e chiar mișto…) și voiau să-l vadă, esențial este momentul în care eroina este prinsă într-o cușcă din sticlă care se umple cu apă (frica de înec). Acoperită de apă complet, rostește cuvintele conștientizării care o eliberează și o duce la următorul nivel:

“THIS ISN’T REAL”

Oare nu asta trăim noi chiar acum?

Divergenții sunt cei care reușesc să-și depășească cele mai adânci frici printr-un “simplu” mod: recunoscând existența testului. Ei știu și simt cu toată ființa lor că totul este un joc. O iluzie. Reușesc să se ridice de la nivelul emoțiilor (generate de frici) la un nivel superior în care ei știu că apa care pare să-i înece nu e reală. Focul care pare să-i ardă nu e real. Nimic nu este real.

Totul și toți din jurul nostru sunt creație a conștiinței noastre jucăușe. Singurele lanțuri care ne țin în jocul ăsta sunt emoțiile, și ele iluzie. Vălul. Ce trebuie să transcendem.

Este o mare diferență între a ști ceva și a conștientiza acel lucru. Mental, ne jucăm de atât de multă vreme cu toate aceste teorii, wall-urile facebookului sunt pline ochi cu citate cu oglinzi, cu noi care ne creăm propria realitate, bla bla.. Toate adevărate de altfel.

Dar, oare câți dintre noi chiar conștientizăm cu adevărat ce spunem/citim/auzim?

Dacă reușim (nu peste noapte, presupune o muncă nu chiar ușoară) să ne retragem conștiința în locul acela de unde putem vedea clar iluzia jocului, transcendem vălul și rupem lanțurile emoțiilor.

Acolo unde este atenția noastră este conștiința noastră. Mutând atenția de pe emoții pe conștientizarea că ele nu sunt reale, putem, dacă vrem cu adevărat și muncim pentru asta, să ne detașăm de ele, pentru că ele există doar în măsura în care le validăm și le alimentăm cu energie.

Totul este creația conștiinței noastre, energie în formă mai mult sau mai puțin condensată (fapt demonstrat de altfel prin fizica cuantică).

Scopul este reîntoarcerea noastră în oceanul infinit de conștiență din care am venit. Dar, așa cum văd eu lucrurile, nimeni nu va putea ajunge acolo până când ultimul dintre noi nu va ajunge și el acolo. Asta este frumusețea, toți suntem Unul. Eu fără tine nu pot, nici tu fără mine. Nu de alta, dar eu te-am creat în realitatea mea și tu m-ai creat în realitatea ta. Suntem interconectați. Fără tine, realitatea mea nu este completă.

Fără tine, eu nu sunt completă. Nici tu fără mine.

Conștientizând asta, rănile sacre cam dispar, nu-i așa? Ce separare? Ce abandon? Ce respingere? Cine pe cine?

Fire practică, când mi-a picat mie fisa, primul impuls a fost să caut metoda prin care să modific (pe ici pe colo) realitatea pe care conștiința mea a creat-o. Ei, țeapă! În locul ăla de unde vezi jocul, detașat de emoții, realitatea creată e chiar cool. Acceptând-o exact așa cum este și nevrând să o schimbi (pentru că orice dorință de schimbare clar are la bază o emoție negativă), ea evoluează exact așa cum trebuie, conform noului tău nivel de conștiință.

Hai că suntem bine! 😉

Închei în forță în același stil hollywoodian, amintindu-vă că bufnițele nu sunt ceea ce par, iar lingura nu există. (cine știe, cunoaște.. si va înțelege :)))

Dar mai ales…

THIS

ISN’T

REAL.

 

Băiețelul și Luna

Băiețelul și Luna

Era o poveste cu un băiețel, care noapte de noapte privea Luna. Frumoasă, misterioasă, fierbinte învăluit în rece, îl fascina.. Atât de tare își dorea băiețelul Luna, era tot ce vroia pe lumea asta..

Dar oare ce face băiețelul cu Luna, dacă o primește?

Este parte din natura umană să ne dorim.. Lucruri, oameni, experiențe.. Și după ce ne-am dorit poate o viață întreagă ceva anume, cândva, printr-un cataclism inexplicabil al Universului, primim exact ce ne doream..

Ce facem atunci?

Ca regulă umană stupidă, fie nu vedem ceea ce am primit, pentru că suntem mult prea ocupați și obișnuiți cu căutarea, încât nu observăm că ceea ce am căutat cu atâta disperare o viață este chiar lângă noi.

Sau vedem, știm, simțim că tot ceea ce am căutat ne-a găsit, iar în secunda următoare începe munca intensă și la fel de istovitoare de a alunga, a respinge, a distruge darul primit.

Pentru că da, ce face băiețelul cu Luna, dacă o primește?

Ne dorim atât de multe. Relații, evenimente, lucruri.. Dar oare câți dintre noi au fantasticul curaj ca, atunci când o minune le aduce ceea ce își doreau, să recunoască, să prețuiască, să muncească pentru a păstra darul? Oare câți simțim că merităm ceea ce atât de mult ne dorim? Oare câți ne simțim capabili să ne asumăm total, să investim tot ceea ce suntem în visul nostru?

Nicăieri nu se vede acest adevăr mai mult decât în relații. De ce să riști să dai o șansă iubirii, să riști tot, cu orice preț, când poți să continui la nesfârșit să crezi că toți bărbații sunt porci? De ce să lași partea ta frumoasă, loială, sufletul, să preia conducerea vieții tale când întâlnești o femeie specială, când poți să-ți petreci toată viața când cu una, când cu alta, pentru că “toate sunt niște curve”?

De multe ori, viața ne scoate în cale oamenii aceia despre care nu am crezut niciodată că pot exista altundeva decât în vis.. Câți oare dintre noi avem curajul de a-i vedea? De a-i lăsa să intre? De a crede în ei și în noi?

Îi vedem, îi lăsăm să se apropie, credem în ei exact atât cât ne vedem pe noi, intrăm în noi și credem în noi.

Confortul de a trăi în continuare povestea atât de bine știută, comodă, că viața e făcută să căutăm la nesfârșit ceva în care oricum nu credem este mult mai mare, pentru că imediat ce avem fie și pentru o secundă ceea ce întotdeauna am dorit, apare frica de pierdere. Pentru că dacă pierzi, pierzi tot, inclusiv visul. Asta e frica maximă.

Dar te-ai gândit vreodată că poți să și câștigi tot? Cu efort, cu sacrificiu, cu durere, dar poți..

Mai mult decât orice, cu CURAJ.

Cât de greu îi e omului să aibă curajul de a accepta împlinirea visului.. Ce risc enorm pentru viața lui. Cât de greu ne este să primim.. Suntem atât de obișnuiți să ne dorim, să sperăm, să alergăm după himere..

Pentru că da, ce face băiețelul cu Luna, dacă o primește?

Foto: http://img14.deviantart.net/347e/i/2004/339/a/1/boy_and_the_moon_by_mming.jpg

 

 

Tu, eu.. Mai ții minte?

Tu, eu.. Mai ții minte?

Ești fericit? Te simți bine, nu?? Se vede frumos de-acolo de la Tine?

SPUNE-MI! SE VEDE??

Tu nu te ții de cuvânt.. Niciodată! Mi-ai promis nemurirea, mi-ai promis fericirea, mi-ai promis iubirea, mi-ai promis că nu mă vei părăsi niciodată. Așa ai zis, îmi amintesc și acum ziua aia blestemată în care am plecat.. În care m-ai gonit.. În care m-ai rupt și m-ai aruncat ca pe un dinte stricat..

Și eu? Eu ca proasta te-am crezut! Te-am crezut când ai spus că vom fi tot timpul împreună, eu și Tu.. În tâmpenia mea atunci simțeam că nimic și nimeni nu ne va despărți, pentru că eu eram Tu și Tu erai eu.

Și Te-am crezut când mi-ai spus să sar. Și am sărit!

Dar nu ai catadicsit să îmi spui nimic, nu mi-ai spus că mă vor sfâșia, că vor rupe bucăți din mine, că mă vor târî în cel mai negru noroi, că îmi vor ucide pe rând mintea, inima, sufletul, spiritul..

Nu mi-ai spus nimic. Ai tăcut ca un laș și mi-ai lăsat povara lumii pe umeri. Și am dus-o. Fetiță fiind, m-au strivit. Cumva am supraviețuit, ciuntită și însângerată. Fată fiind, m-au făcut să îngrop tot ceea ce eram, pentru a le face pe plac. Și totuși am mers mai departe. Femeie fiind, mi-au anihilat și ultima fărâmă de candoare. Și uite-mă. Sunt totuși aici.

Și urlu la tine într-o ultimă întrebare: EȘTI FERICIT??

Te ascunzi.. Normal. Te înțeleg..

Dar știi că nu Te poți ascunde la nesfârșit..

Urlu, zbier, dar știu că nu are sens. Degeaba…

Tu ești eu și eu sunt Tu. Cu cine să mă cert, pe cine să blestem?

Cel mai mult Te urăsc pentru că nu pot să Te urăsc fără să mă urăsc pe mine. Și știu.. simt.. cu cât Te urăsc mai mult cu atât noroiul crește. În ultima săptămână a crescut de la nivelul genunchilor până la gât. Atât de mult Te-am urât.

Și oricât de mult aș vrea să continui să Te urăsc, știi ce?

Nu mai pot..

Chiar nu mai pot..

RENUNȚ.

Știi, în ultima vreme au început să îmi revină flash-uri cu mine și cu Tine; cum eram noi înainte. Înainte să sar.

Încet încet parcă încep să-mi amintesc câte ceva, prin ceață, dincolo de minciunile lor, de programele lor, de religiile lor, de preoții lor, de vălul lor. Flash-urile astea au început de ceva vreme, dar Te uram atât de mult…

Dar, uite, acum că am renunțat să Te urăsc, îți spun, deși nu-Ți datorez nimic în afară de viața asta mizerabilă, să știi că am început să-mi amintesc.. cum mă țineai în brațe, cum mă mângâiai, cum mă încălzeai, cum îmi povesteai cum m-ai făcut..

Ah, asta era povestea mea preferată! Când îmi spuneai cum ai cules o rază din Tine, ai suflat spre ea și m-ai creat exact așa cum sunt, perfectă, întreagă, frumoasă.

Și îmi spuneai că niciodată nu o să pleci de lângă mine, pentru că fără mine Tu nu exiști, ești defect, ciunt, neterminat. Și eram atât de fericită! Și Te iubeam atât de mult!

Dar pe urmă ai venit cu jocul ăsta stupid și crud. Acum îmi amintesc cât de amuzant mi se părea. Și cât sens avea, când mă țineai Tu în brațe. Și am zis DA. Mă simțeam atât de puternică, cu Tine și pentru Tine puteam să fac orice, să înfrunt cel mai negru iad, convinsă că-mi voi regăsi drumul spre Tine.

Atât de mult Te iubeam. Atât de mult credeam în Tine. Atât de mult credeam în mine.

Offff, parcă încep să-mi amintesc..

Offf, vezi Tu, eu n-am știut că iadul e atât de negru; n-am știut că durerea e atât de mare. N-am știut că o să mă lași atât de singură.

Iar acum, că am decis că nu mai vreau să Te urăsc, recunosc, întotdeauna m-am întrebat cum de am reușit să rămân vie, să mă ridic de atâtea ori, să merg mai departe cu încăpățânarea mea nebună…

Offf, cred că încep să înnebunesc..Se poate să fi fost atât de oarbă? Se poate să fi fost lângă mine tot timpul ăsta blestemat? Se poate să mă fi ținut totuși de mână dar eu să nu vreau să simt atingerea Ta?

Oare înnebunesc sau m-am îmbolnăvit? Simt niște furnicături care îmi umplu tot corpul, îmi simt tot sângele cum fierbe, fiecare celulă cum se agită, fiecare fir de păr cum se ridică pe mine….

O fi oare….? Nu, nu se poate.. Și totuși..

E un sentiment ciudat, de-a dreptul înspăimântător, inima stă să îmi iasă din piept..

Da, după atâta timp, după o viață întreagă simt.. IUBIRE. Da, nu știu cum știu, nu m-a învățat nimeni, dar sunt sigură că asta simt.

Iubire. Și bucurie. Și recunoștință.

Acum simt că fiecare lovitură de palmă a fost o treaptă, fiecare rană un dar, fiecare bucată de carne ruptă din mine o binecuvântare, pentru că ACUM este prima oară când văd cine sunt eu de fapt.

Și știi ceva? Pentru prima oară nu mă mai doare.

Și pentru prima oară îmi este atât de clar DE CE.

Ții minte cum îmi spuneai tot timpul că eu sunt Tu? Ei bine, da, e fix stilul meu să nu cred pe nimeni pe cuvânt, nici chiar pe Tine.. A trebuit să descopăr eu asta. Pfff.. Puteam să te cred pe cuvânt, dar nu.. Am avut nevoie de confirmarea puterii mele interioare, a “Tine”-lui din mine.

Și da, acum Te simt cu toată ființa mea. Și Te iubesc. Și mă iubesc. Și sunt atât de fericită!

Mai stau un pic pe aici, că acum că am început să-mi amintesc, îmi amintesc că mi-ai promis și Cerul și Pământul și toate universurile, ale mele sunt toate! Cred că a venit momentul să le revendic, ce zici?

Mai stau puțin, dar pune totuși de cafea.

Vin ACASĂ!

Sursă foto: http://img05.deviantart.net/5234/i/2016/013/c/1/yin_and_yang_wallpaper_by_jojoesart-d9ntq8k.jpg

 

 

Dimensiunea transcedentală a șoriciului pe relație cu eternul feminin..

Dimensiunea transcedentală a șoriciului pe relație cu eternul feminin..

Mie îmi place internetul.. Sursă de informație de toate felurile, fiecare cu ce rezonează, ba ultima nuanță de ojă, ba fizica cuantică, ba ultima manea compusă de Guță, ba live-uri cu ascensiunea, bătălii în astral, găsești de toate.. De altfel de-aia sunt p’aici, mă bag și eu în seamă în cadru mai mult sau mai puțin organizat..

Am remarcat de ceva vreme apariția unor pagini/bloguri/chestii cu diverse teme, ce abordează teme de larg interes din perspective care să asigure succesul la diverse categorii, dar în special adresate femeilor, identificate în urma studiilor intense ca cele mai generoase furnizoare de like-uri.

În prima parte ne vom ocupa de subspecia bărbaților cu suflet de femeie:

Sunt niște băieți (nu par gay), sigur îi știți, nu dăm nume, care scriu lacrimogeno-telenovelistic tot ceea ce o femeie are nevoie să audă ca să se simtă bine, întărită în concluzia ei că toți bărbații e niște porci, dar uite, o dată la câteva sute de pagini de facebook mai apare și unu’ cu șorici mai diferit, pe care la prima adulmecare poți să-l bănuiești chiar de apartenența la specia umană.

Mamă, și le scriu băieții ăștia… poți să juri că au experimentat orgasmul vaginal, nu alta.. Cum tu, femeio, ești fantastică, ireală, senzațională, dar neapreciată în lumea asta de n-2 bărbați porci (știm deja care-s ăia doi) și cum tu, femeio singură, ești singură că ești șmecheră, și n-ai nevoie în viața ta de șorici, și chiar dacă oftezi prelung uitându-te la perna goală, mai citești o dată articolul nonporcului și brusc te simți înțeleasă, iubită, respectată..

Nu, nu-ți pune întrebarea “da’ oare de ce atâta șorici rezonează cu pielea mea catifelata?”.. Nu, clar tu ești doar o panseluță rătăcită întâmplător într-o troacă, evident să faci lumină în jurul tău.. Nu are nici un sens să te gândești că poate nu ești așa angelică, nah, ne atragem pe rezonanță, și o fi vreo rezonanță și la tine cu șoriciul, mai ales dacă nu e Crăciunul..

Nu, nu-ți pune întrebarea “da’ de ce m-a părăsit chiar și ultimul șorici?” – e clar că n-a mai rezistat la iubirea necondiționată emanată prin toți porii tăi suavi, tu de pe nivelul de frecvență al serafimilor cumva printr-o glumă ușor exagerată a destinului l-ai atras fix pe Ghiță, nenorocitul care “te-a făcut să suferi”. Că da, întotdeauna el te face să suferi.

Da’ și când o veni Ignatul..

Ok, e clar că băieții ăștia au găsit soluția genială de a-și umple serile de sâmbătă seară, chiar sunt deștepți, îmi imaginez că fanele leșină uniform accelerat în paturile lor, ei fiind niște profund cunoscători ai psihologiei (de victimă) feminine, clar capabili să înțeleagă o femeie mult mai bine decât va reuși ea vreodată.

(plus, să nu uităm, cei doi sunt singurii bărbați care pot discuta în cunoștință de cauză despre intensitatea, durata și frecvența orgasmului vaginal, pe care reușesc să îl acceseze prin conectarea la excesul feminin din ei..)

În același registru, există pagini androgine (suspectez niște feministe) în română sau mai mult în engleză care dezbat într-un stil la fel de lacrimogen fix aceleași aspecte, dar măcar venind de la niște suflete de femeie în trupuri de femeie sunt mai comestibile..

Analizăm la întâmplare câteva teme preferate care se repetă obsesiv:

“Oricât ai regreta acum, când ai plecat eu am închis ușa definitiv..” – asta înseamnă în traducere liberă că Gigelul a plecat iar ea încă suspină, trasând săgeți cu vopsea fluorescentă de la metrou până în dreptul ușii de la intrare larg deschise, tapând pereții stației de metrou a Gigelului cu noul număr de telefon (că pe ăla vechi l-a blocat într-un acces de 3 secunde de mândrie) și se oftică zilnic studiindu-i profilul de facebook.

Dacă ar fi un dialog ar fi:

“EA: – Aha, nenorocitule, acum mă vrei înapoi, normal….

EL- Ăăăăă, nuu….

EA – Nu mai insista, e inutil, eu sunt o femeie puternică și am închis ușa! Totul s-a terminat!

EL – Ok.

EA – Termină cu hărțuiala astaaa!!!!!”

O altă temă oftătoare: “M-am săturat să cred în oameni și să fiu dezamăgită” – tradus, eu sunt un îngeraș care crede numai în bine și face numai bine și este numai bine, dar oamenii răi și cruzi și în principiu nașpa mă dezamăgesc.. Da’ de ce oare iubire te tot dezamăgesc oamenii? În primul rând, de ce-ți apar în cale? În al doilea rând, mai lasă așteptările, că nu e nimeni obligat să-ți livreze nimic..

Favorita mea este (cred că sunt și cărți cu titlul ăsta) “FEMEI CARE IUBESC PREA MULT”.. Pfffff, asta e cea mai tare. Cum ele iubesc prea mult și singurul lor defect pe lumea asta e că-și revarsă iubirea necondiționată (?!) peste toată omenirea, da’ nimeni nu le apreciază, și doar destinul nefericit, zeii, cineva acolo sus, le repartizează constant hălci de diverse dimensiuni, consistențe și arome de șorici de cea mai înaltă calitate.

Pentru că da, ele iubesc PREA MULT. Aici greșesc fatal.

Și cum am o curiozitate morbidă, recunosc, mă întreb și io, da’ cum o fi să iubești PREA MULT? Adică, știe cineva cam care e măsura corectă?

Ca să revenim la lucruri serioase, în iubire nu există PREA MULT și PREA PUȚIN. Iubirea există sau nu există. De fapt, iubirea există peste tot, doar blocajele noastre ne împiedică să o accesăm aicili-șa, pe Pământ.

Așadar, dacă ți se pare că iubești prea mult, înseamnă că nu iubești deloc, pentru că dacă tot aștepți ceva în schimb se numește condiționare. Nu e cool.

Și revin și eu cu o temă de-a mea obsesivă, recunosc, dar este atât de important de conștientizat..

Dacă ești într-o relație cu oricine, indiferent de tipul relației, și nu ești mulțumit(ă) de persoana de lângă tine, nu te mai uita la el/ea. Uită-te la tine. Tot ce nu-ți place la el e de fapt în tine.

Învață să-ți pui întrebarea “de ce din toată specia umană fix ăsta doarme lângă mine în pat?”. Ce îți arată el? Ce te învață el? Când v-ați întâlnit prima oară nu era tot el? Nu cumva l-ai văzut dar salvatoarea din tine s-a simțit capabilă să-l schimbe?

Că deh, iubirea transformă..

Da, iubirea transformă, dar te transformă doar pe tine. Pe celălalt doar dacă permite sau vrea el. Sau doar dacă ești pe frecvența iubirii necondiționate, atunci da, transformi totul în jurul tău, dar chiar și atunci ceilalți au întotdeauna opțiunea de a alege să se îndepărteze. Pentru că dacă nu aleg să se transforme, nu vor mai rezona cu tine.

Dar cât de necondiționată e iubirea ta când principala ta preocupare e să-l transformi forțat pe cel de lângă tine în ceea ce vrei tu?

Atragi agresori (de orice fel) în viața ta? Nu te mai victimiza.. Atragi mincinoși în viața ta? Nu mai te minți singură.. Atragi infideli în viața ta? Valorizează-te..  Atragi închiși emoțional în viața ta? Deschide-te tu emoțional.. Atragi abandon în viața ta? Regăsește-te tu pe tine.. Atragi respingere în viața ta? Iubește-te..

Varianta scurtă: atragi șorici în viața ta? Nu mai guița…

P.S. E perfect valabil și pentru eternul masculin, chiar dacă mai puțin oftător…

 

 

 

Latest news: siriusieni, draconieni, reptilieni și Puterea Chiombirii..

Latest news: siriusieni, draconieni, reptilieni și Puterea Chiombirii..

După o îndelungată perioadă de post și rugăciune, se cuvine să ne punem la curent cu ultimele știri din planul astral, angelic, galactic și intergalactic. La capitolul intergalactic e clar, Barcelona a câștigat meciul cu .. unii și din câte am înțeles a dat 6 goluri; poate mă înșel, nu am studiat în amănunt problema, că eram ocupată cu reptilienii și draconienii…

Am aflat (ca de obicei ultima) că pe 18 februarie a fost o bătălie finală (?!) între Siriusieni și alianța Draco pe cerul Terrei, după care, în mod evident întâmplător și fără nici o legătură cu Draco, a venit Braco, un Gigel guru croat să se uite la noi..

Detaliem cele două evenimente epocale..

În primul rând bătălia finală – care a fost deja, nu am văzut nicăieri scorul, dacă aveți careva rezultatele spuneți-mi și mie să nu mă stresez inutil cu creșteri spirituale când nu mai e cazul..

Cică un Gigel pe numele adevărat Corey Goode (un fel de binele miezului sau miezul binelui, în traducere liberă, supermetaforă de nume ce are) ne-a anunțat că pe 18 februarie Alianța SSP (Programul Spațial Secret – un pic mai puțin secret acum..) se va bate în suliți cu Draconienii și Reptilienii, mizerabilii care controlează Pământul, pe care Dumnezeu cel Omnipotent, Omniprezent și Omniscient se chinuie intens de atâta amar de vreme să îi anihileze, dar se pare că nu reușește neam, de unde și nevoie disperată de sprijinul nostru..

Nu știu ce ați făcut pe 18, eu personal am stat pe Intercontinental scrutând zarea să nu ratez navele extraterestre. A zis așa Binele Miezului. Nu le-am văzut, este normal, probabil că fie am ratat eu momentul fie vibrația mea era alterată de ecranul laptopului pe care țineam mână, conform instrucțiunilor, pentru a trimite energia pozitivă către Binele Miezului și Alianța Intergalactică, aflată în directa conducere a lui Dumnezeu cel Omnipotent, Omniprezent și Omniscient, care avea nevoie disperată de ajutorul meu.

Acum, nu mi-e clar dacă wifi-ul era corespunzător pe Intercontinental, sper ca Dumnezeu cel Omnipotent, Omniprezent și Omniscient să fi primit ajutorul meu, dar nu sunt sigură…

Deocamdată nu știu cine a câștigat bătălia finală, s-ar putea ca umanitatea să fi dispărut deja și eu încă să nu știu, mă anunțați dacă știți mai multe..

Aaa, încă ceva, toate astea sunt relatate de persoane de maximă încredere, de mult integrate în 5D, daa… ați ghicit, în 5D-ul ăla în care nu există dualitate, bine, rău, chestii… 😉 Se pare că în 5D nu există dualitatea doar se bat ca chiorii Draconieni cu ființe din 6D (mă întreb cum se văd unii pe alții, dar nah, asta face bătălia mult mai cool îmi imaginez…).

Într-o altă ordine de idei, o altă întâmplare care mi-a atras atenția este vizita epocală, exact acum când umblă din ce în ce mai multe zvonuri despre A Doua Venire (hmm.. întâmplător…) a lui Braco, un Gigi guru croat cu puteri miraculoase, printre care se remarcă privirea blajină.

Cică are un talent incredibil de a transmite prin privirea lui blajină energia solară.. Cică peste 3200 de oameni au fost prezenți la evenimentul “Puterea Tăcerii” pentru a se uita Braco la ei. S-a uitat la ei de vreo 20.000 euro.

Este clară supremația croată la capitolul gigisme gurice, am mai întâlnit în România diverse calități mai mult sau mai puțin unice, dar așa ceva.. Ok, ai noștri de obicei susțin că transferă cunoaștere, Duh Sfânt, inițieri fie prin niște maimuțăreli în jurul ucenicului, fie printr-o noapte arzătoare în jurul ucenicei, dar deocamdată nici un Gigi autohton nu a ajuns la asemenea nivel spiritual..

Am vrut să merg, dar mi-a fost teamă… Îmi tot răsunau în cap poveștile din copilărie cu Făt Frumos care se uită la Ileana Cosânzeana și rămâne grea… Hmm… De gurii autohtoni te mai protejezi cu măsuri contraceptive clasice, da’ de ăsta-i greu…. Nu m-am riscat.. Plus, gena privirii ăleia blajine pare dominantă…

Dar, de când am auzit, puțin frustrată recunosc, am vrut să verific “ce are el și nu am io”, și să știți că și eu pot. Mă gândesc să organizez un eveniment pe Lia Manoliu, preț de intrare modic, ce sunt până la urmă 100 de euro în 5D?!, și mă uit și eu.. Am o ușoară miopie, ceea ce suspectez și la el de altfel, dar asta nu face decât să potențeze intensitatea energiei solare transmise, pentru că mi se pare evident că “chiombirea” e mult mai tare decât “privirea”.

Chiar pe asta o să merg la promovarea evenimentului: “pentru suma modică de ….. nu doar mă uit la dvs., ca fraierul ăla, eu mă chiombesc…”…

Vă anunț data exactă.

Foto: Gigi Braco

 

 

Daruri, daruri…

Daruri, daruri…

Pe măsură ce înaintăm pe drumul vieții și începem să ne cunoaștem mai bine, să ne vedem așa cum suntem, să ne acceptăm așa cum suntem, încep să apară darurile. Iar cele mai importante daruri sunt întâlnirile cu sufletele apropiate, familiare, cunoscute de când lumea și pământul și universurile, familia noastră de suflete. Încep să apară oameni cu care conexiunea sufletească este instantanee, cu care gândești la fel, simți la fel, oameni pe care îi simți ca fiind parte din sufletul tău.

Ei apar exact când trebuie, nici mai devreme nici mai târziu, atunci când conectarea cu sinele tău îți permite conectarea cu ceilalți. Pot fi “străini”, pot fi oameni cu care poate te-ai mai intersectat într-o altă perioadă a vieții, dar atunci nu ai reușit să îi vezi, poate nici ei pe tine.

Fiecare dintre ei are un dar, rolul unora este să te “lovească” până îți destructurezi zidurile de apărare cu care te-ai înconjurat, rolul altora este să te ajute să-ți pansezi rănile, să cureți ce este de curățat, să te ajute să te centrezi pe cine ești cu adevărat. Până la urmă toți sunt oglinzi, toți reflectă părți din tine, unele frumoase, altele greu de acceptat.

De cele mai multe ori într-o relație dintre doi oameni, indiferent de tipul ei – prietenie, cuplu, relație părinte – copil, relație profesor – elev – rolurile se schimbă, întotdeauna profesorul va învăța și el ceva de la elev, părintele de la copil, prietenii și iubiții unul de la celălalt. Dar doar dacă își dau voie.

Mare este victoria atunci când putem recunoaște în orice “agresor” sau “vinovat”pe care l-am întâlnit pe parcursul acestei vieți, un suflet apropiat care ne-a învățat o lecție de care aveam nevoie într-un anumit moment. Poate lecția a fost chiar să ne desprindem de el, și ce lecție importantă!

Singurele care transformă sunt suferința și iubirea. În orice moment putem alege una dintre cele două. Dar, din păcate, suferința e ceea ce știm bine, ne este familiară, pe ea o cunoaștem. De aceea în mare parte alegem transformarea prin suferință. Și chiar și așa, ne ajutăm unii pe alții, pentru că cineva trebuie să scoată suferința din noi la suprafață..

Deși întotdeauna, în orice moment, avem la îndemână iubirea, ne este atât de frică de ea încât preferăm la nesfârșit să alegem drumul bătătorit al suferinței. Dacă reușim să ne ținem tari pe drumul acesta atât de bine cunoscut, cândva vom ajunge să conștientizăm că ceea ce ne doream era lângă noi, mergea întotdeauna lângă noi, dar eram prea orbiți în suferința noastră ca să o observăm..

Așadar, după ce am început să ne cunoaștem, vin în viața noastră oameni cu aceleași răni, cu drumuri asemănătoare, cu structuri de apărare similare, atrași de energia noastră. Este normal, suntem energie, rezonăm pe aceleași frecvențe. Întotdeauna suntem atrași de frecvența celor care și-au vindecat răni similare, și tot așa alții vor fi atrași de “soluția vindecării” din câmpurile noastre.

Pentru că ne vindecăm unii pe alții, ne sprijinim unii pe alții, ne înălțăm unii pe alții..

În momentul în care suntem capabili să ne conectăm cu noi, automat ne vom putea conecta și cu alți oameni pe care îi întâlnim. Poate doar noi în aparență, dar asta nu contează..

Și vom întâlni suflete dragi sufletului nostru, suflete pe care le cunoaștem dintotdeauna, pe care le recunoaștem din prima secundă, dar care poate nu au ajuns la punctul la care ne pot recunoaște pe noi. Și da, este un test. De acceptare, de iubire necondiționată, dar și de putere.

Pentru că avem de ales între a ne trăi adevărul nostru și a le spune în față, direct, tot ceea ce știm sau credem și mai ales suntem, cu riscul de a-i pierde, sau de a ne preface că nu vedem anumite lucruri, astfel păstrându-i în viața noastră.

Este testul iubirii necondiționate, în care atașamentele nu au ce căuta. Și este greu.

Și cumva ajungem în rolul de “agresor”, așa cum alții au fost cu noi, asumându-ne ingrata misiune de a le spune celor de lângă noi adevăruri dureroase pentru ei, de a le pune în față oglinzi greu de suportat.. Dar alegem conștient să facem asta pentru că știm că pe de-o parte nu putem trăi în afara adevărului nostru, iar pe de altă parte știm că asta îi va ajuta mult mai mult decât încurajarea pe o cale mincinoasă.

Și ne asumăm neînțelegerea lor, lupta lor, agresivitatea lor, respingerea lor, ura lor, dispariția lor din viețile noastră. Poate cândva vor înțelege, și ne vom reîntâlni zâmbind.. Dar poate (de cele mai multe ori) nu vor realiza pe parcursul acestei vieți și atunci trebuie să învățăm că până la urmă conexiunea sufletească a fost dintotdeauna și va fi întotdeauna, chiar dacă momentan jocul iluziei pare că a ucis-o.

Și cum dar din dar se face rai, dăruim o fărâmă din cine suntem noi, un adevăr care îi poate ajuta, dacă acceptă , să crească și să se cunoască, iar ei la rândul lor ne dăruiesc ceva neprețuit: lecția de acceptare și de vindecare de atașamente. Dar doar dacă ne dăm voie.

Iar toate aceste daruri sunt posibile datorită iubirii, pentru că fiecare va accepta darul pe măsura capacității de a iubi și a accepta iubirea.

Viața nu este nimic altceva decât un schimb permanent de energie, de daruri. Indiferent de forma pe care ele o îmbracă, dacă reușim să conștientizăm acest lucru totul începe să aibă un mare sens.

Iar când reușim să îndepărtăm toate blocajele și zidurile din jurul inimilor noastre și ajungem în sfârșit la iubire, descoperim că prima (și ultima) lecție este să renunțăm la ceea ce credeam că este obiectul iubirii noastre, pentru simplul motiv că iubirea nu are obiect.

Am fost învățați că trebuie să iubim pe cineva, ceva.. Nu ne-a spus nimeni că iubirea este o stare, starea noastră naturală, firească. Nu are legătură cu nimeni anume, dar are legătură cu tot ceea ce este.

Iar dacă iubești cu adevărat pe cineva, îl lași liber..

Și astfel te eliberezi pe tine..

Sursă foto: http://weclipart.com/gimg/A6E35F8AD8D300CE/0414f30b4cca4a2001a7478a019bd6f6.jpg