Posted by Viața ar trebui să fie bucurie. Flux. Abundență. Cumva, cândva am fost învățați că bucuria și abundența sunt noțiuni abstracte, în niciun caz pentru noi. Singura cale de a schimba realitatea din jurul nostru este să ne transformăm interiorul, să îl vindecăm. Iar vindecarea înseamnă revenirea la sine, reconectarea cu esența noastră. De ce este ea necesară? Pentru că atunci demult mai toți am pierdut conexiunea cu noi înșine.
Multă lume crede că trauma înseamnă un eveniment abominabil sau șocant, fie el abuz fizic sau sexual, abandon, accident, pierdere a unei rude, etc. Dar nu e așa.
Pentru un bebeluș să fie lăsat să plângă fără să fie luat în brațe de către mamă (sau tată sau persoana care îl îngrijește) este o traumă, care dacă se prelungește capătă proporții atât de mari încât, trecând prin diverse stadii, el poate ajunge să simtă chiar teroare, moment în care singura lui soluție este scindarea. Pentru a supraviețui, bebelușul se disociază de sine și intră în shut down emoțional. Este singura cale de a supraviețui. Așa apare separarea de sine.
Cam câți credeți că am experimentat asta? E o situație banală, care poate să nu aibă nicio legătură cu intenția mamei sau a persoanelor din jur.
Crescând într-un mediu în care adulții nu sunt capabili să îi ofere siguranță, iubire și PREZENȚĂ (pentru că ei înșiși s-au deconectat de sine în propria copilărie, trauma este transgenerațională), așa cum frumos prezintă Gabor Mate, copilul are de ales între două variante: autenticitate sau atașament. Varianta că părinții nu sunt capabili să îl susțină în această viață așa cum este el este sinonimă cu iminența morții. Aceasta nu este în mod real o opțiune. Așa că invariabil alege varianta a doua, cea care, oricât de dureroasă ar fi, îi oferă șansa supraviețuirii: nu este el suficient de bun. El trebuie să creadă că părinții lui sunt capabili să îl crească, pentru a avea măcar iluzia siguranței. Și atunci este momentul în care renunță la autenticitate (cine e el cu adevărat) pentru atașament. Apoi urmează ani și ani de chin să devină din ce în ce mai bun, mai deștept, mai frumos, doar ca să-și satisfacă părinții.
Și continuăm în relațiile noastre (în special de cuplu) să facem aceeași alegere, la nesfârșit, și întotdeauna alegem atașamentul în favoarea autenticității. Pentru că atașamentul ne oferă iluzia unei siguranțe pe care autenticitatea noastră am înțeles încă din copilărie că nu ne-o poate oferi.
Ok… Destul cu trauma. Suntem traumatizați, provenim din generații peste generații de oameni traumatizați. Ce facem cu asta?
Păi… pe lângă partea de procesare a traumelor (recomand cu căldură hipnoza regresivă, nu neapărat cu mine, cu cine vreți voi, doar faceți, este din punctul meu de vedere singurul tip de terapie care merge la sursa problemelor din prezent) putem să începem să fim mai conștienți de acest mecanism în relațiile noastre.
Cel mai important instrument este corpul nostru – lucrul cu sine pentru observarea și simțirea emoțiilor și a senzațiilor fizice ale corpului nostru – să fim cât mai mult într-o stare de prezență, să ne obișnuim ca în orice moment să știm ce simțim și să facem asta conștient. La început acest proces presupune un oarecare efort, pentru că nimeni nu ne-a învățat asta vreodată. Logaritmii și integralele sunt mult mai prețioase.
Apoi, lucrând cu noi și emoțiile noastre, devenim din ce în ce mai conștienți de diferența dintre emoții și intuiție. Intuiția este cheia reconectării cu noi înșine. Observați când vă ascultați intuiția sau acționați din emoție. Observați, nu judecați. Încet încet, cu cât o validați, vocea aceea va crește din ce în ce mai mult iar acolo este busola, puterea voastră interioară. Orice răspuns este în noi, doar că ne-am deconectat de noi.
Găsirea adevărului sufletului nostru – ce anume îți dorești tu de la o relație (indiferent de tip, dar în special de cuplu, acolo triggerele sunt mari)? Cu adevărat… Identifică adevărul dinăuntrul tău, ceea ce sufletul tău își dorește să fie, să exprime, să primească și să împărtășească. Și nu te mulțumi cu nimic mai prejos.
Dacă reușim să fim sinceri cu noi și ne analizăm relațiile (în primă fază cele trecute, apoi cele actuale) vom observa momentul în care am avut primul feeling că nu era conexiunea pe care noi o doream cu adevărat. Oricât de îndrăgostiți eram, au fost cu siguranță momente în care am știut. Dacă suntem sinceri cu noi, recunoaștem asta.
Întrebarea este: de câte ori am renunțat la ceea ce sufletul nostru își dorea pentru a livra ceea ce partenerul își dorea? De câte ori în relațiile noastre am repetat pattern-ul de a renunța la autenticitate pentru atașament? De câte ori ne-am schimbat, trunchiat, mutilat, deghizat, machiat, împopoțonat – totul pentru a fi ceea ce partenerul nostru își dorește? (sau poate doar ce credeam noi că-și dorește)
Sunt două căi de vindecare, una care merge în adâncime, la trauma inițială (perioadă intrauterină, copilăria timpurie, alte vieți) și lucrează pe relație cu părinții sau persoanele semnificative și momentele semnificative ale vieții și cea de-a doua (din punctul meu de vedere la fel de importantă, ele merg în paralel) care se referă la observarea conștientă a prezentului, a pattern-urilor în relații și asumarea unor schimbări prin care din ce în ce mai mult ne dăm voie să ne manifestăm autenticitatea, cu riscul de a pierde atașamentul.
Acum suntem adulți. Atașamentul nu mai este o chestiune de supraviețuire, ci se transformă în exact ceea ce ne blochează viața și ne împiedică să trăim cu adevărat. De aceea este esențial să reversăm procesul. Să revenim la cine suntem noi de fapt.
Putem să facem asta. Și ne-o datorăm. Nouă și tuturor celor care vin după noi.
——————————————–
Pentru programarea unei ședințe de regresie hipnotică trimite email la raluca@regresiihipnotice.ro. Vei primi un email cu toate informațiile legate de ședință.
