Posted by Într-o lume aflată într-un haos mai mic sau mai mare, conform propriei lumi interioare și a propriei conectări cu sine, fiecare se ține cu dinții de programul lui, din capul lui. Cum i-au zis alții că trebuie să fie viața, cum și-a construit singur propriile fantezii, fără să scape din vedere o secundă scopul suprem: siguranța.
Nu ne învață nimeni că viața este despre a simți, despre a iubi, despre a ne bucura, despre a avea încredere. Cine ne-ar putea învăța asta? Cărăm în spate generații peste generații de oameni nefericiți, traumatizați, neiubiți, a căror singură realizare în viață a fost că au supraviețuit. Până la un punct.
Doar că dacă pentru ei a fost mult mai greu de ieșit din aceste programe – energia era mult mai densă (deși chiar și așa au fost oameni care au intuit că e vorba despre mai mult), noi cei de acum nu mai avem aceeași scuză. Acum nefericirea chiar este o alegere personală.
Cum alegem asta zilnic?
În primul rând prin hrănirea clipă de clipă a cultului siguranței. Un zeu fals, ca toți de altfel, singurul în care credem, deși fiecare moment al vieții noastre îi demonstrează cu probe clare inexistența.
Ne izolăm în cuburi și cubulețe jumătate din viață, slujind corporații mai mici sau mai mari, extaziați de cartelele de pontaj atârnând triumfător de gâturile noastre și de cărțile de vizită strălucitoare care ne dau atât de mult căutata senzație de identitate, pun o ștampilă care în sfârșit promite obținerea respectului și a unui statut după care am tânjit atât de mult, în această societate alienată, veșnic aservită altor interese. Gata! Siguranța a fost obținută. Ești în sfârșit cineva.
Ne trăim relațiile goale, bifăm cuminți evenimente ale vieții pe care alții ne-au spus că trebuie să le trăim, din când în când mai reușim să evadăm o săptămână – două din viețile noastre de mult planificate în vreo vacanță și deși rulăm în același program, măcar background-ul este diferit.
Dar poate planul vieții în care nevroza siguranței este la cel mai înalt nivel este cel al “relațiilor de cuplu”. Aici încrâncenarea atinge cote năucitoare.
Dinamica în majoritatea relațiilor este un du-te vino între dorința femeii (câteodată spre disperare) de a avea “o relație” versus fuga bărbatului de “o relație”. Bineînțeles că poate fi și invers, dar putem să fim de acord că majoritar cam așa e. Oricum, este irelevant cine fuge după/de cine.
Problema vine dintr-o definire profund eronată a termenilor și a scopului real. Dorința reală a omului la nivel de suflet (iar aici nu există diferențe de sex, vârstă, ocupație etc.) este conexiunea. Cândva demult am avut-o. La un nivel superior încă o avem. Undeva îngropată este amintirea ei. Doar că încet încet, deconectându-ne, am rămas cu relația. Deconectându-ne de noi, evident că am pierdut capacitatea de a ne conecta la nivel de suflet cu oricine altcineva.
Fiind deconectat de tine, nu te poți conecta la celălalt și atunci, în disperarea după siguranță, după iluzia unei conexiuni, te agăți cu dinții de miraculoasa “relație”. Atunci când există conexiune, toate celelalte componente ale unei relații reale urmează natural. Însă doar “relația” nu are nimic de-a face cu acea conexiune pe care tu o cauți, pentru că la nivel profund asta împlinește cu adevărat un om și tu știi asta. Doar conectarea reală cu un alt om – atât cale cât și rezultat al reconectării cu tine însuți.
Și în disperarea după “relație” suntem în stare de orice – control, manipulări, orice cascadorie care l-ar ține pe celălalt legat de noi, chiar dacă în mod real noi știm că e degeaba. În disperarea după “siguranța emoțională” suntem dispuși să jucăm orice rol pe care îl vedem vacant în viața celuilalt, doar să accesăm setul de butoane care-l fac să reacționeze.
Dar oare ce primim?
În disperarea de a ne umple propriul gol interior suntem dispuși să facem orice ca obiectul temporar al psihozei noastre să nu plece. Pentru că el nu are voie să aibă propriile dorințe, el nu are voie să fie cine vrea el să fie, el nu există pe lumea asta decât ca să ne livreze nouă doza zilnică de iluzie a siguranței unei vieți pe care altfel nu am putea să o tolerăm.
Dacă vrei să-ți testezi “relația”, mergi acasă și spune-i partenerului că începi un proces de terapie. Reacțiile sunt fabuloase. Nimic nu trage preșul de sub el mai repede decât să-i spui că te-ai hotărât să începi să te cunoști cu adevărat.
În general asta declanșează în partener o luptă interioară (și foarte curând exterioară) între partea din el care speră că în procesul de terapie vei descoperi cât de minunat e el de fapt și cât de defect ai fost tu toată viața (și vei veni în genunchi să-ți ceri iertare și să promiți că de acum vei fi tot ce el și-a dorit vreodată) și partea din el îngrozită de posibilitatea ca toate butoanele pe care el s-a chinuit să le învețe în ani de zile să fie schimbate brusc și astfel va rămâne fără niciun instrument de manipulare și control. Deci fără relație.
Reacția sa îți va spune totul. În 99,99% din cazuri, va prefera să îți păstrezi defectele pe care ți le reproșează zilnic (un buton ideal de manipulare pe vinovăție), brusc parcă nu mai sunt atât de importante, decât să te încurajeze într-un proces de autocunoaștere și dezvoltare.
De ce? Pentru siguranță. Pentru relație.
Și mai întreabă-te, atunci când simți că ești decis să te întorci către tine, dacă ești cu adevărat dispus să renunți la toate butoanele prin care tu îl manipulezi și controlezi pe celălalt, pentru că dependența este întotdeauna în ambele sensuri. Pentru vindecare, unul trebuie să facă un pas în afara jocului.
Haosul din relațiile zilelor noastre este dat tocmai de faptul că din ce în ce mai mulți oameni au început acest proces de autocunoaștere (intenționat sau întâmplător), iar relațiile în care creșterea personală nu este în același sens și într-un ritm asemănător la ambii parteneri sunt condamnate invariabil, mai devreme sau mai târziu, sfârșitului. Nu se poate altfel.
Și este perfect așa. Este minunat. Pentru că abia atunci fiecare are șansa de a se muta pe o treaptă superioară de evoluție și doar așa cei doi au șansa de a face încă un pas spre sine. Spre conexiune. Din ce în ce mai departe de relație.
Întrebarea nu ar trebui să fie “vrei să fii într-o relație cu mine?” Poate “vrei să fii într-o conexiune sufletească cu mine?”. Și citind asta, probabil v-a izbit deja absurdul întrebării. Conexiunea este sau nu este, conexiunea nu are un început și da… nu are un sfârșit. Nu mai există nevoia unei întrebări, așa cum nu își mai au locul controlul, manipularea, dovezile, pretinderea de mii de telefoane și sms-uri, cadouri sau demonstrații de atenție.
Conexiunea se simte. Și este suficientă. Este tot.
