Despre tine

Probabil crezi că nu e vorba despre tine…

Toată dezvoltarea aia personală, toate citatele, toate deciziile de oameni mari, toate schimbările, transformările, asumările..

Ok, și nu ești mulțumit cu jobul tău, dar hai că nu e chiar așa rău.. Nu e ca și cum trebuie musai să iei vreo decizie, merge de atâta vreme așa, mai merge-un pic.. Poate mai încolo, după ce mai faci vreo 200 de cursuri, seminarii și workshopuri, vei fi pregătit…

Ok, și relația cu părinții e așa.. de n-ar mai fi.. Te bucuri că îi vezi doar de Crăciun și Paște, nu te stresează foarte tare, sau poate chiar ești printre cei norocoși care nici nu le vorbesc.. E o chestiune de timp până se va rezolva de la sine..

Ok, copilul poate are accese de furie din ce în ce mai accentuate și e din ce în ce mai izolat sau violent.. na, ca toți copiii.. Poate cei mai mari s-au îndepărtat de tine și te resping, dar te gândești că și tu erai la fel, așa-i? Adolescența…

Ok, relația ta parcă nu mai are nimic viu în ea, poate dacă ești sincer cu tine nu a avut niciodată, dar știi cum se zice… iubirea ține cât? Doi? Trei? Patru ani? E firesc să dispară orice urmă de conexiune emoțională, nu e nimic greșit aici, așa-i? Tot ce contează e să-ți joci rolul în societate, să pozați ca un cuplu perfect cu vieți perfecte, copii perfecți, case perfecte, câini perfecți, pisici perfecte, peștișori perfecți..

Ok, pari să ai totul.. Și totuși când nu se uită nimeni parcă râsul dispare, strălucirea din ochi se atenuează, rânjetul aproape tatuat din selfie-uri se transformă într-o grimasă plictisită de roluri, de cel de lângă tine, de tine, de viață. Câteodată (chiar des dacă ești sincer cu tine) dau năvală toți demonii și atunci din acest om perfect pe care și Da Vinci ar fi invidios nu mai rămâne decât o tornadă de emoții copleșitoare care dau năvală și lovesc tot în jur.. Tot, dar mai ales copiii, câinii și pisicile..

Da, te uiți cu oarecare jind la cei care ies, mai greu sau mai ușor, din programele în care rulează. Aceleași cu ale tale. Îți plac, poate chiar îi admiri, dar nu te poți abține ca în fiecare seară când pui capul pe pernă să răsufli ușurat că n-a fost cazul să faci tu toate schimbările alea. A mai trecut încă o zi minunată în care n-ai trăit într-un mod atât de confortabil!

Și crezi că așa va fi la nesfârșit. Ai senzația că viața te va lăsa. Că tu vei fi ăla norocos care va merge pe burtă și va scăpa. Și nu va trebui să te uiți la furia ta, la suferința ta, la neputința ta, la indecizia ta, la slăbiciunile tale. Și nu va trebui să te uiți în oglindă și să vezi că s-a dus viața din ochii tăi, s-a dus lumina din zâmbetul tău, s-a dus iubirea din sufletul tău.

Pentru că nici nu mai știi cum era. Cu viață în ochi, cu lumină în zâmbet, cu iubire în suflet. Toate astea nu sunt povești ale unor oameni de succes, realizați. Sunt povești de adormit copii ale unor oameni care trăiesc într-o lume paralelă, cu unicorni și zâne și troli. Prostii.

Probabil crezi că nu e vorba despre tine…

Dar ghici ce! E vorba despre tine! Știu eu sigur!

Știi de unde știu?

Știu, pentru că în toată viața aia robotizată pe care o trăiești, cândva într-o zi caldă de vară ți s-a oprit pentru o fracțiune de secundă respirația la frumusețea ploii care a început dintr-o dată să se reverse printre crengile copacilor.

Știu, de la fiorul pe care-l simți când încep să plutească primii fulgi de zăpadă, de la minunăția mirosului de iarbă crudă și flori de primăvară, de la măreția pe care o simți când planează deasupra ta un vultur.. sau un pescăruș pe malul mării.

Știu, de la bucuria pe care o simți când îți privești copilul alergând fericit pe un câmp de păpădii, de la gingășia unui boboc de rață, de la fericirea pe care o simți când ajuți un alt om, cu orice, cât de puțin.

Știu, de la bucuria pe care o simți când unul de-al tău câștigă medalia de aur la Jocurile Olimpice, de la lacrimile care sigur îți apar în colțul ochilor la ultima scenă din “Meet Joe Black” (uitați-vă dacă nu l-ați văzut) sau cele când te uiți la emisiunea aia de la Pro TV “Visuri la cheie” (n-am plâns la niciun film indian cât plâng la emisiunea aia..).

Și ȘTIU SIGUR de la ceea ce simți (nedefinit, dar știu, pentru că simțim la fel) când asculți Suita nr.1 în Sol-major de Bach, sau Simfonia a V-a de Beethoven, sau “Lacrimosa” lui Mozart, sau “Smile” a lui Michael Jackson, sau “In my defense” a lui Freddie Mercury sau “Ce bine că ești” a lui Nicu Alifantis/Nichita Stănescu sau…. atâtea altele.. tu le știi..

Nu poți să asculți Bach, Beethoven și Mozart și să crezi că o să scapi. Pentru că dacă ai simțit vreodată, chiar și pentru o secundă, ceva-ul acela… înseamnă că ȘTII. ADEVĂRUL. Și n-ai nicio șansă să nu ajungi la tine.

Pentru că dacă ai ascultat vreodată Bach, Beethoven sau Mozart, îmi pare rău să-ți spun, dar ESTE DESPRE TINE!

Please follow and like us:

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.