Despre brățări, cubulețe și ce film vedem în seara asta

Că tot vorbeam de programări, una dintre cele mai enervante programări pe care am absorbit-o din copilărie (de altfel fundamentul minunatei societăți în care trăim) este că tot ceea ce este important și valoros presupune muncă. Multă muncă. Munca e brățară de aur. Deci multă brățară.

Munca asta se aplică nu doar în plan profesional și social, unde foloasele absolut necuvenite ale unora sunt evidente, dar obținute cu liberul arbitru al celor care simt că l-au apucat pe Dumnezeu de un picior când își găsesc un cubuleț de doi metri pătrați într-o firmă de răsunet mondial.

S-a ajuns la o societate în care succesul individului este măsurat prin cărți de vizită cât mai lucioase, uniforme minunat apretate, minim 70% (inclusiv orele de somn) din viață bifată prin cartele de acces în ilustrele cubulețe din marile cuburi de sticlă, toate acestea cu un cost care paradoxal nu pare să intereseze foarte mult: sănătatea (fizică și psihică), personalitatea și până la urmă chiar sufletul preafericitului din cubuleț.

Cu o cultură a propriei persoane inexistentă, evident că imediat îngurgităm pe nemestecate și ne considerăm niște binecuvântați în a face parte din “cultura companiei”, ne poziționăm cuminți în cubulețele noastre situate la diferite nivele ale lanțului trofic corporatist, așteptând cu înfrigurare validările de la party-ul de sfârșit de an, în esență o mângâiere pe cap gen “good boy!” (respectiv girl), care ne va ține self esteem-ul la cote amețitoare până la evaluarea din ianuarie și la mărirea spectaculoasă a venitului cu aproximativ 0.5 – 1% sau trei bonuri de masă.

Ca și cum cele de mai sus nu erau suficiente, această unanim acceptată valoare inestimabilă a “greului” este omniprezentă în relațiile noastre. Nu știu dacă observați, dar doar dacă luăm relațiile de cuplu (deși se aplică în toate relațiile), tema principală a vieților majorității oamenilor este drama continuă.

Dacă nu te-nșeală, înșeli tu, dacă nimeni nu înșeală nu sunt bani, dacă sunt și bani și nimeni nu înșeală, își bagă coada soacra, dacă sunt și bani, nimeni nu înșeală, soacra e de treabă, cineva se joacă la calculator sau ascultă muzică, dacă sunt bani, nimeni nu înșeală, soacra e de treabă, nimeni nu se joacă la calculator și nu ascultă muzică, au copiii ADHD, iar dacă sunt bani, nimeni nu înșeală, soacra e de treabă, nimeni nu se joacă la calculator și nu ascultă muzică, copiii nu au ADHD, cu siguranță unul sau ambii sunt prinși peste 70% din timp în cubulețele de mai sus, deci inexistenți în relație.

De mici, date fiind familiile în care am crescut și modelele pe care le-am preluat, am învățat această imensă minciună, incredibil de toxică: TREBUIE SĂ MUNCEȘTI DIN GREU PENTRU A AVEA CEEA CE ÎȚI DOREȘTI.

Ceea ce este o mare problemă.

Totuși, nu cea mai mare problemă.

Adevărata problemă este reciproca minciunii, din punctul meu de vedere cea mai dăunătoare: TOT CEEA CE VINE UȘOR CĂTRE TINE, FĂRĂ EFORT, NU ARE VALOARE.

Este fantastic cum noi oamenii am reușit să înțelegem complet pe dos chiar legile Universului. Principala lege este ușurința. Fluiditatea. Continuitatea. Noi ne complicăm existența tocmai prin încăpățânarea de a opune rezistență fluxului natural universal.

De aceea în relații tendința învățată a majorității oamenilor este să fie atrași ca un magnet de drame, de relații toxice, complicate, îmbârligate. Suntem programați de mici așa. Știți voi vreo poveste cu Făt Frumos care mergea prin pădure, a întâlnit-o pe Ileana Cosânzeana, lui i-a plăcut de ea, ei i-a plăcut de el, au făcut nunta și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți?

Nuu, întotdeauna e cu suspans, probe, greutăți, telenovele. Sună cunoscut?

Am ajuns la nivelul fantastic în care ne e dor de o persoană dar nu îi trimitem un mesaj sau nu îi dăm un telefon, pentru că e rândul lui/ei, că pe urmă ne cred fraieri și-și pierd interesul. Și, da, ați ghicit.. nu asta e problema reală! Problema reală este că da, chiar își pierd interesul, pentru că – nu-i așa? – tot ceea ce vine prea ușor nu are valoare.

Poate e momentul să înțelegem că lucrurile stau tocmai invers: TOT CEEA CE ESTE PENTRU TINE VA VENI UȘOR, fără efort, fără tone de transpirație. Acesta e de fapt barometrul: dacă ceva nu se materializează – un proiect, o slujbă, o relație – nu curge natural, nu insista, așteaptă următoarea oportunitate. Va veni. Simplu. Ușor. Natural. Fluid. Ca un râu.

Viața însăși, viața de zi cu zi, trebuie să fie ușoară, o bucurie, o curgere. Nu, nu scurgere. Curgere…

Uită-te puțin la viața ta de zi cu zi. În ce categorie e? Dramă? Thriller? Comedie? Aventură? Fantasy? Sper că nu ajungem chiar la Horror.. Nu comentez Erotic, doar felicit..:))) Ok, acceptăm până și desene animate.

Dacă e prea multă dramă schimbă ceva. În tine. Și automat se va schimba totul în jurul tău: mediul, celelalte personaje se vor adapta și ele, poate unele vor părăsi platoul de filmare sau nu te vor urma în noul setup.. E ok. Tot ce contează e să intri în ritmul natural al propriei vieți, fără zgomotul de fundal al unor simpli figuranți.

Viața este ușoară. Greutatea vine din rezistența noastră la cursul ei natural.

Deci? Ce gen de film vedem în seara asta?

2 thoughts on “Despre brățări, cubulețe și ce film vedem în seara asta”

  1. True. Pana la un punct: punctul in care intalnesti fanii propriei lor personalitati, cei indoctrinati cu ideea ca li se cuvine Universul (mai curand decat a intelege ca fac parte din Univers), cei care pretind (o prietena le spunea Domnul Goe). Si ei vor cauta drama, insa nu drama inadecvarii descrisa mai sus ci mai curand drama… prea adecvarii. Drama lui “sunt prea bun, prea frumos, mi se cuvine orice fara a misca um deget”.

    1. Drama-i drama :)) Eu totusi cred ca in spatele arogantului si vocalului ‘sunt prea bun’ sta ascuns adanc de tot ‘nu sunt suficient de bun’… Mai devreme sau mai tarziu va iesi la suprafata…;)

Leave a Reply