Două lifturi

Cândva am avut biroul într-o clădire de vreo 12 etaje în Dorobanți, cu o scară și două lifturi. Majoritar erau apartamente normale, oameni de toate vârstele, ocupații, orientări sexuale sau religioase.

Filosoafă din fire, cum mă știți, nu am putut să evit să dezvolt un adevărat studiu psihologico-sociologico-antropologic asupra comportamentului speciei umane în habitatul său.. urban.

Intrând în scară, aveai aproape metaforic două opțiuni: liftul din dreapta sau liftul din stânga. Exista și o a treia, scările, în caz de maximă necesitate. Știu, acum oscilați între a crede că studiul meu se referă la clasa politică sau a crede că e vorba despre pilula roșie și cea albastră..

Nu. Nu e despre asta.

E despre comportamentul interesant al oamenilor care aveau treabă prin clădire. Când doi necunoscuți intrau în scară, invariabil unul mergea către un lift și celălalt către al doilea lift. Niciodată împreună.

Niciodată.

Dacă erau trei necunoscuți, ați ghicit, unul mergea în stânga, unul în dreapta, iar cel de-al treilea pe scări (da, asta era situația de maximă necesitate).

Mai mult, atunci când intram după cineva care mergea către un lift și – în scopuri pur științifice – mă îndreptam și eu către același lift, observam o stare de crispare, neliniște, retragere, defensivă, jenă etc., deși zic eu că nu sunt chiar atât de fioroasă și în majoritata cazurilor nu țineam pistolul la vedere.

Și de atunci mă tot întreb când am ajuns așa. Când ne-am înstrăinat atât. Până când o să mai stăm ferecați fiecare în lumea lui, fără să comunicăm, fără să empatizăm, câteodată și fără să ne salutăm.

Dacă mergi într-un parc, copilașii de vreo 4 – 5, chiar 6 ani încă mai știu cum e să fii om. N-au niciun stres să meargă la ceilalți să le spună “hai să fim prieteni”, “hai să ne jucăm împreună”. Celorlalți nici prin gând nu le trece să refuze un nou partener de joacă.

Pe la 7 – 8 – 9 ani uită.

Se spune (încă n-am experimentat, vă anunț când se întâmplă) că în momentul morții îți trece viața prin fața ochilor, retrăiești într-o fracțiune de secundă tot ce-a fost.

Mă întreb câți și câte dintre noi, în fatidicul moment, nu vom vedea derulandu-se în fața celor trei ochi imagini cu 95% din viață lamentându-ne fie de singurătate, fie de relații toxice, tânjind după mult așteptatul suflet pereche, și restul de 5% – toate momentele în care l-am zărit dar am întors privirea, am vorbit dar ne-am prefăcut cool și neinteresați, poate am avut relații dar niciodată nu ne-am arătat vreo urmă de sentiment.. că na, nu poți risca.

Dacă te respinge? Veșnica, adânc înrădăcinata în ADN-ul nostru rană de respingere. Frica de confirmare a a ceea ce am fost învățați să credem despre noi: nu sunt suficient de bun să fiu iubit. Nu merit.

Și-atunci o să-ți dai seama că Dumnezeu, îngerii, entitățile de lumină, spiridușii, zânele, elfii, unicornii, delfinii, Zâna Măseluță, toți.. dar TOȚI.. s-au chinuit toată viața ta să-ți creeze contextul perfect pentru a trece peste frică. Răsplata era acolo.

Ai putut să riști?

Dacă acum ți s-ar derula întreaga viață prin fața ochilor, acum ai risca? Te-ai duce la Ea și ai invita-o la o cafea? I-ai zâmbi Lui când te salută și te-ai uita drept în ochii/sufletul lui?

Te-ai împrieteni cu mai mulți oameni? Te-ai juca cu ei?

Oare cum ar fi lumea asta dacă am lua toți un singur lift?

P.S. Textul este metaforic. A nu se depăși sarcina maximă admisă de Ascensorul SA. 🙂 

Please follow and like us: