Inimi în borcane

Pe aici pe Pământ ne jucăm. Toți suntem, pe rând, cei care rănesc și cei care sunt răniți. Cei care mint și cei care sunt mințiți. Cei care părăsesc și cei care sunt părăsiți. Cei care resping și cei care sunt respinși. Cei care colecționează inimi în borcane și cei care umblă singuri și goi, fără ele.

Iar ei sunt unul și același. Colecționarul de inimi de astăzi nu e nimeni altul decât o rămășiță a omului care cândva și-a dat inima sa unui alt colecționar.

Da, în esență nu există victime și călăi. Știm asta. La nivel absolut totul este cum trebuie să fie, trăim experiențele de care avem nevoie, învățăm lecțiile pe care ni le-am asumat.

Și totuși, când emoționalul te copleșește parcă nu-ți mai iese lotusul perfect, nu? Emoțiile trebuie simțite, procesate, eliberate, iar asta înseamnă să ne dăm voie să ne identificăm cu rolurile până la capăt. Abia după eliberarea și vindecarea emoțiilor putem trece în minunata lume a adevărurilor absolute.

Mi-a luat ceva timp să înțeleg ceva foarte important – atunci când începi să crești spiritual, să înțelegi cum funcționează legile Universului, karma, etc. există o etapă în care intervine o răceală, o detașare care pare sănătoasă, în esență este sănătoasă, însă nu trebuie să o confundăm cu cine suntem noi de fapt. Este doar o etapă.

Am fost și eu călău la viața mea. Am rănit oameni. Și mult timp am ales să nu mă uit la asta pentru că mă durea – paradoxal – mai mult decât atunci când am fost eu rănită. Mult mai mult.

Iar când am reușit să încep să mă uit am ales “detașarea spirituală” – teorii (perfect adevărate de altfel) cum că totul s-a întâmplat cu un motiv, celălalt avea o lecție de învățat, a fost relație karmică, am fost un învățător pentru el, etc.

Toate adevărate, dar după ceva timp am realizat că aceste adevăruri au valoare doar când sunt spuse de cel rănit, părăsit, mințit, înșelat, nu de cel care rănește, părăsește, minte, înșeală.

Acum, după ce am trecut prin cam toate etapele legate de închiderea relațiilor mele, atât acele relații în care am fost călău cât și acele relații în care am fost cea rănită, pot spune că adevărurile sunt diferite în funcție de ipostază.

Atunci când ești cel rănit, părăsit, respins, mințit – ține minte că cel care ți-a cauzat în aparență durerea suferă cel puțin la fel de mult ca tine, cel mai probabil inconștient, și îl așteaptă un lung drum până la vindecare, pentru că la suferința lui care l-a făcut să te lovească (nu mă refer aici fizic) se va adăuga și vinovăția relației cu tine.

Atunci când ești cel rănit, părăsit, respins, mințit – ține minte că tu poți să ieși din lanțul suferinței în orice moment alegi, dacă înțelegi mecanismele din tine care atrag suferința în viața ta. Tu ai o șansă. Mulțumește-i celui care a făcut posibilă vindecarea ta.

Și nu te transforma în cel ce rănește, părăsește, respinge sau minte.

Atunci când ești cel care rănește, părăsește, respinge, minte – tu nu ai voie să invoci karma, nu ai voie să invoci justiția divină sau orice crezi tu că-ți dă dreptul să faci rău unei alte persoane. Tu uită-te cu atenție în tine (dacă poți) și dă-ți voie să vezi suferința din tine, dă-ți voie să o simți.. Este primul pas pentru vindecare.

Atunci când ești cel care rănește, părăsește, respinge, minte – privește-te exact așa cum ești și alege să nu manifești întunericul din tine. Probabil când vei reuși să alegi asta te vei întâlni la rândul tău cu câțiva călăi, iar atunci vei înțelege cu adevărat ambele fețe ale monedei și vei avea șansa ca prin iertarea călăului din fața ta să ierți călăul din tine și să rupi lanțul karmic.

Și mai este o categorie.

În afară de călăi și victime, mai sunt ei: colecționarii de inimi. Unii aleg inconștient acest rol, preferă din frica de a fi răniți să fie ei cei care rănesc întotdeauna. Programul preferat al lumii în care trăim, potrivit căruia într-o relație e musai ca unul să iubească mai mult și unul mai puțin. Ai grijă să nu fii tu “fraierul”. Probabil cel mai distructiv program care ni s-a inoculat vreodată.

Dar am început să ne trezim. Din ce în ce mai puțin putem invoca ignoranța, din ce în ce mai puțin putem invoca inconștiența. Avem din ce în ce mai multă responsabilitate.

Avem responsabilitatea de a ne recupera inima de prin borcanele altora. Și avem responsabilitatea de a elibera toate inimile din borcanele care ne aduceau atât de multe false confirmări. Și mai avem responsabilitatea de a arunca borcanul, ca nu cumva din greșeală vreo inimă mai naivă să intre în el.

Pentru că te întreb pe tine, colecționarul de borcane cu inimi: ești fericit? Nu-mi răspunde, e ok..

Un timp ne place să credem că suntem instrumente karmice și că datorită nouă ceilalți învață niște lecții și așa îi ajutăm în creșterea spirituală, pentru că nu-i așa? Și noi am fost ajutați. Până la sânge..

Dar adevărul este că atunci când ieșim din starea de inconștiență este alegerea noastră să fim sau nu instrumente karmice.

Dacă ceilalți au nevoie de lecții, vor întâlni persoanele potrivite. Când alegi să fii instrument karmic înseamnă că ești încă în legea karmei și alegi să stai acolo. În legea iubirii vom intra pe rând, treptat, câte unul, dacă avem noroc câte doi, dar primul pas va fi să nu mai alegem să fim instrumente karmice.

Da, atunci când te simți rănit de cineva, adu-ți aminte că el nu putea să trezească în tine nimic din ce nu era deja în tine. El doar a scos la suprafață suferința ta. Mulțumește-i, e un maestru adevărat.

Dar atunci când rănești pe cineva, cu sau fără voie, ține minte că indiferent ce crezi despre tine nu ești în legea iubirii, pentru că dacă ai fi cu adevărat nu ai fi ales să fii instrument karmic prin care un alt om își învață o lecție prin suferință.

Și atunci devine clară misiunea noastră pe acest Pământ: să facem bine, iar dacă nu reușim să facem bine, măcar să nu facem rău.

Sursa de inspirație din seara asta: Jar of Hearts, Christina Perri

Please follow and like us: