Doar un pas.. Primul.

Acum șapte ani, în mijlocul unei vieți aparent perfecte, ca la carte, urmând întocmai manualul de utilizare perfecționat de generații întregi de umanoizi, a fost primul moment în care am avut în sfârșit, după 30 ani de viață “perfectă”, o îndoială. O fragilă, chiar anemică întrebare: “oare trăiesc cu adevărat (viața mea)?” m-a străfulgerat pentru o fracțiune de secundă.

Și a fost suficient.

Ce m-a salvat viața asta a fost momentul acela inițial în care am realizat că nu sunt ok. Nu m-am mai mințit. Mi-am dat voie să recunosc că îmi trăiesc viața cu un zid în fața mea; îl vedeam în fizic, plasat la aproximativ 10 cm în fața mea, blocând orice rază de lumină care venea spre mine.

La prima ședință de psihoterapie, terapeutul meu mi-a spus să îi descriu ce simt. De felul meu sunt fată inteligentă (zic eu), am citit ceva la viața mea, rar mi se întâmplă să nu-mi găsesc cuvintele să mă exprim.

Primul moment din viața mea în care nu mi-am găsit cuvintele a fost momentul în care am fost întrebată ce simt. După care, sesizând blank-ul din capul meu, m-a întrebat care sunt emoțiile în general. În afară de bucurie și tristețe nu mi-a venit nimic în cap. Am plecat de la prima ședință de psihoterapie cu temă pentru acasă. Tema era să mă gândesc la toate emoțiile care există și să identific în fiecare seară ce emoții am simțit în ziua respectivă.

M-am dus acasă și am căutat pe Google ce emoții simt oamenii.

Așa am început. Am căutat pe Google care sunt emoțiile, pentru că eu nu simțeam nimic. Și nesimțind nimic, nu știam că nu simt nimic și nici nu aveam cum să știu ce nu simt. Ca un miop, care nu știe că nu vede până în momentul în care își pune prima dată pe nas o pereche de ochelari cu dioptriile corecte, așa și eu.. Nu știam că nu trăiesc, pentru că niciodată nu trăisem.

Oare câți oameni, prinși în roboteala zilnică, realizează că de fapt nu simt nimic? Că doar rulează într-un program? Că nu trăiesc? Învățăm poezii, comentarii, integrale, logaritmi, istorie, geografie, biologie o viață întreagă. Dar oare se oprește cineva vreodată să ne întrebe ce simțim?

Pune-ți întrebarea: ce emoții am simțit azi? Numește-le. Dacă nu știi care sunt caută-le pe google, ca mine. Începe de undeva.

Aseară am citit un comentariu la un articol de-al meu de săptămâna trecută. Cineva spunea că fericirea este relativă și o stare de moment.

Mi-am amintit atunci de o altă discuție cu psihoterapeutul meu, când l-am întrebat ca un copil mic, cu ochii mari: “auzi, dar chiar poți să fii fericit așa, în fiecare moment, perioade lungi? Se poate așa ceva?”.. A zâmbit.

Până acum câțiva ani am trăit cu un nor negru imens deasupra capului. Într-o tristețe permanentă, pe care nici măcar nu o conștientizam, pentru că era singurul lucru pe care îl știam. Nu știam cum e viața fără ea.

Și vreau acum, pentru toți cei ce citesc articolul ăsta și care poate simt acea tristețe, acea singurătate, acea separare de tot și de toate, să vă spun cu mâna pe inimă, fără exaltări artificiale, fără citate din cărți motivaționale, doar din experiența mea ca om pe lumea asta, ca om care nu a avut chiar cea mai simplă viață, cu mâna pe inimă vă spun: SE POATE!

Mai mult decât atât, așa TREBUIE să fie!

Ștergeți-vă programele limitative care ne-au fost inoculate tuturor cum că fericirea durează o secundă, cum că viața este grea, cum că doar prin suferință ne putem înălța spiritual. Totul este FALS.

Stările naturale ale oricărui om de pe lumea asta sunt BUCURIA și PACEA. Orice altceva este boală și trebuie curățată. Trebuie conștientizată cauza și vindecată.

Starea naturală a oricărui om de pe lumea asta este ABUNDENȚA. Sărăcia este boală spirituală. Trebuie vindecată.

Starea naturală a oricărui om de pe lumea asta este CONEXIUNEA CU DUMNEZEU și cu ceilalți. Separarea este principala boală și curățând strat după strat se va vindeca.

Ne-am învățat să ne autolimităm și să rămânem mici. Nu ne dăm voie să fim mari pentru că undeva cândva am acceptat să ne fie tăiate aripile. Cu un scop.

Programele mentale atât de adânc înrădăcinate nu se vor evapora brusc într-un moment, DAR ce este esențial (și asta pe mine m-a salvat, poate și pe tine..) este să CREZI că starea ta naturală POATE FI bucuria continuă. Se poate!

Dacă nu poți crede altceva, încearcă să crezi asta. Din credința asta ușor ușor ți se vor revela exact pașii pe care trebuie să îi faci pentru a ajunge să trăiești în starea ta naturală.

Primul pas e să crezi că se poate. De aici până la a trăi în bucurie este doar un pas.

Mai mic, mai mare.. o lună.. un an.. chiar șapte..

.. dar doar un pas.

Please follow and like us: