Relații, relații… Fumoasele noastre relații.. (era melodia aia cu “Lalele, lalele..”). Păcat că nu puteți să mă auziți ce frumos cânt, ați fi impresionați..:))

Așadar… unde sunt durerea cruntă, trăirea maximă, creșterea spirituală intempestivă, adrenalină la nivel paroxistic? Unde? Unde?

Ați ghiciiiiiit: în relații…..

Și-așa m-apucă câteodată și mă trăsnește să scriu iar despre minunatele relații fără de care viața noastră ar fi atât de… n-ar fi.

V-ați uitat vreodată la copii, dacă v-ați nimerit din întâmplare prin preajmă, cum stabilesc ei relații? Intră val-vârtej la locul de joacă, se înfig fix în primul copil sau chiar grup de copii pe care îi întâlnesc în cale, și spun răspicat: “Pe mine mă cheamă…. Vrei să fim prieteni?” sau “Vrei să ne jucăm?”.

Întotdeauna am fost absolut șocată și în egală măsură fascinată de abordarea lor.

Hai acum să ne uităm un pic la părinții lor:

Gigel o place pe Gigica. O vede cu colțul ochiului cum vine de la toaletă. El vorbește cu Costel. Văzând-o venind, se întoarce cu spatele, având deosebită grijă ca traiectoria razei ei vizuale să fie perfect perpendiculară în orice moment t al deplasării pe linia imaginară orizontală care unește umerii lui (din spate), iar când Gigica trece pe lângă ei, începe să povestească despre Geta, cu voce tare, deși n-are nicio treabă cu ea.

Gigica, pe de altă parte, îl place și ea pe Gigel. Ieșind de la toaletă, îl vede de vorbă cu Costel. Trece fulgerător pe lângă ei, cu ochii în telefon, zâmbind cu subînțeles, carevasăzică dacă o vede Gigel să jure că i-a trimis vreun amorez vreun mesaj.

Evident, următorii pași firești ai interacțiunii romantice a celor doi: ca s-o oftice, Gigel o invită la cafea pe Geta, colega de birou a Gigicăi. Ca să-l oftice, Gigica postează pe facebook un buchet cu flori albastre crop-uit de pe internet, cu mesajul “mulțumesc, Iubi!”.

“Căci nu-i nici în povești mai mult prilej de jale, decât în trista întâmplare-a lui Gigel și-a Gigicăi sale..” (Shakespeare, varianta 2018)

În fine, cam asta e tema de bază a începuturilor relațiilor în vremurile noastre.

Acum să facem un salt cuantic și să mergem la finalul relațiilor.

Ați văzut vreodată cum se ceartă copiii? Când un prieten de joacă îi ia trenulețul favorit, copilul zice: “Gata, nu mai suntem prieteni.” Ălălalt: “Bine.”. În secunda doi: “ne jucăm cu macaraua aia roșie?”. “Da!”

Acum să zicem că după o oarecare perioadă petrecută împreună, relația dintre Gigel și Gigica se deteriorează iremediabil, Gigica visând cu gene tremurânde la un prinț alb venind pe un cal negru, sau la un prinț negru venind pe un cal alb.. Gigel, băiat mai simplu, visează o iapă.

Ceea ce nici Gigel nici Gigica nu par să realizeze e că prințul, și nici măcar calul sau iapa, nu pot veni decât pe un teren curat. După ce au luat niște decizii, după ce au înțeles cine sunt și ce vor cu adevărat, clar și asumat. Altfel, imediat ce răsare de după deal, cu cât se apropie, prințul va începe să semene izbitor cu o cârjă mai mult sau mai puțin performantă din secția de ortopedie a Spitalului Universitar.

Io nu zic, după o perioadă împreună, cu active la comun, inclusiv pasive (copii), nu e simplu.

Varianta numărul 1 ar fi: Gigica merge la Gigel și îi spune frumos, sincer, că ea simte că relația s-a terminat și îi mulțumește lui Gigel pentru toate momentele frumoase, inclusiv pentru pasivele generate împreună. Gigel o înțelege pe Gigica, că dacă e sincer cu el își dă seama că nici la el nu e chiar iubire necondiționată maximă, îi mulțumește la rândul lui pentru tot, decid de comun acord ca încheierea relației să fie în armonie, pasivele să nu aibă de suferit din cauza terminării relației lor, își dau mâna frumos, își împart echitabil ce au de împărțit și… au trăit fericiți până la adânci bătrâneți..

Hmm.. acum mă gândesc.. despre asta o fi vorba prin povești? Cred că da..

Dacă cineva a trăit varianta numărul 1, vă rog să-mi spuneți și mie..

În 2018, de obicei unul dintre cei doi vrea să iasă din relație. Rar se întâmplă ca amândoi să conștientizeze că le e mai bine unul fără celălalt, deși la un anumit nivel ei știu. Și atunci ego-urile se dezlănțuie turbat.

Pe lângă scuzele de doi bani cu copiii (îmi cer scuze, dar sunt scuze jenante care maschează frici și distrug copii), cel mai tare mă distrează (acum, că am mai crescut și eu) celebrul “nu pot, mă, să-l las, că mi-e milă de el..” .

Pffff, asta e cea mai tare manifestare a defecțiunii egotice.. Mila în general. Mila este o emoție de joasă vibrație care are legătură exclusiv cu noi și nu cu ceilalți, ne dă o senzație mizerabilă de superioritate în raport cu obiectul milei, o altă persoană de altfel. Chiar și copil, acea persoană merită tot respectul și nu are nevoie de milă. Compasiune. Nu milă.

Adicătelea, eu sunt așa mișto, lumina soarelui, steaua de la răsărit, miezul din gogoașă, cireașa de pe tort, punctul de referință al Căii Lactee, că dacă eu îl las, gata, el moare. Neam de neamul lui nu mai găsește o asemenea comoară ca mine, pot să fac orice, dar nimic nu e mai crud pe lumea asta decât să lipsesc un om de mirobolanta mea prezență..

Evident, în mod natural, intervine constatarea filosofică a Autorului, respectiv a Universului, care scărpinându-se cu subînțeles în barbă, tună: “HAI SĂ MORI TU….”.

Dar dacă l-ai lăsa pe omul acela care n-are nicio vină că te-a întâlnit pe tine (glumesc aici, normal că are, dar despre asta într-un episod următor) să își găsească și el perechea potrivită, să întâlnească persoana cu care să creeze un cuplu adevărat, poate să-și facă o familie adevărată.. Ce zici?

E nașpa, nu? Să-ți dispară fanii nu e ușor. Că dacă nu mai e el acolo să te vrea, dacă nu te mai vrea nici naiba?! Aaaa, să fie despre asta vorba?? Oareee??

Tu ești o minune, repet, lumina lumii, soarele te întreabă zilnic dacă să răsară, să nu te supere.. Tu nu te gândești nicio secundă la tine, te sacrifici ca oaia care ești pe altarul fericirii lui, ca el să fie mulțumit, că singura condiție a fericirii lui e să fie oaia de tine lângă el.. Altfel se ofilește și cade..

Cum ar fi dacă ne-am asuma cine suntem și ce ne dorim cu adevărat? Da, asta implică să și știm ce ne dorim cu adevărat. Să ne analizăm cu atenție fricile și sursele lor. Să lucrăm cu noi. Să ne respectăm și să respectăm oamenii de lângă noi. Să riscăm. Să luăm decizii. Să fim adulți.

Eu scriu asta nu din poziția atotștiutorului, ci din poziția unui om care a făcut multe greșeli și din experiența proprie, deloc ușoară, a încercat să învețe.

Acum, mi-e greu să închei articolul, că mi-e incredibil de milă de toți cei ce citesc, pentru că va urma o altă perioadă de câteva zile în care nu voi scrie, offf, mi-e foarte milă de voi, ce vă faceți fără articolele mele?

Pff.. mi-e atât de greu să mă despart de voi…

Advertisements

3 thoughts on “Lalele, lalele…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s