Lalele, lalele…

Lalele, lalele…

Relații, relații… Fumoasele noastre relații.. (era melodia aia cu “Lalele, lalele..”). Păcat că nu puteți să mă auziți ce frumos cânt, ați fi impresionați..:))

Așadar… unde sunt durerea cruntă, trăirea maximă, creșterea spirituală intempestivă, adrenalină la nivel paroxistic? Unde? Unde?

Ați ghiciiiiiit: în relații…..

Și-așa m-apucă câteodată și mă trăsnește să scriu iar despre minunatele relații fără de care viața noastră ar fi atât de… n-ar fi.

V-ați uitat vreodată la copii, dacă v-ați nimerit din întâmplare prin preajmă, cum stabilesc ei relații? Intră val-vârtej la locul de joacă, se înfig fix în primul copil sau chiar grup de copii pe care îi întâlnesc în cale, și spun răspicat: “Pe mine mă cheamă…. Vrei să fim prieteni?” sau “Vrei să ne jucăm?”.

Întotdeauna am fost absolut șocată și în egală măsură fascinată de abordarea lor.

Hai acum să ne uităm un pic la părinții lor:

Gigel o place pe Gigica. O vede cu colțul ochiului cum vine de la toaletă. El vorbește cu Costel. Văzând-o venind, se întoarce cu spatele, având deosebită grijă ca traiectoria razei ei vizuale să fie perfect perpendiculară în orice moment t al deplasării pe linia imaginară orizontală care unește umerii lui (din spate), iar când Gigica trece pe lângă ei, începe să povestească despre Geta, cu voce tare, deși n-are nicio treabă cu ea.

Gigica, pe de altă parte, îl place și ea pe Gigel. Ieșind de la toaletă, îl vede de vorbă cu Costel. Trece fulgerător pe lângă ei, cu ochii în telefon, zâmbind cu subînțeles, carevasăzică dacă o vede Gigel să jure că i-a trimis vreun amorez vreun mesaj.

Evident, următorii pași firești ai interacțiunii romantice a celor doi: ca s-o oftice, Gigel o invită la cafea pe Geta, colega de birou a Gigicăi. Ca să-l oftice, Gigica postează pe facebook un buchet cu flori albastre crop-uit de pe internet, cu mesajul “mulțumesc, Iubi!”.

“Căci nu-i nici în povești mai mult prilej de jale, decât în trista întâmplare-a lui Gigel și-a Gigicăi sale..” (Shakespeare, varianta 2018)

În fine, cam asta e tema de bază a începuturilor relațiilor în vremurile noastre.

Acum să facem un salt cuantic și să mergem la finalul relațiilor.

Ați văzut vreodată cum se ceartă copiii? Când un prieten de joacă îi ia trenulețul favorit, copilul zice: “Gata, nu mai suntem prieteni.” Ălălalt: “Bine.”. În secunda doi: “ne jucăm cu macaraua aia roșie?”. “Da!”

Acum să zicem că după o oarecare perioadă petrecută împreună, relația dintre Gigel și Gigica se deteriorează iremediabil, Gigica visând cu gene tremurânde la un prinț alb venind pe un cal negru, sau la un prinț negru venind pe un cal alb.. Gigel, băiat mai simplu, visează o iapă.

Ceea ce nici Gigel nici Gigica nu par să realizeze e că prințul, și nici măcar calul sau iapa, nu pot veni decât pe un teren curat. După ce au luat niște decizii, după ce au înțeles cine sunt și ce vor cu adevărat, clar și asumat. Altfel, imediat ce răsare de după deal, cu cât se apropie, prințul va începe să semene izbitor cu o cârjă mai mult sau mai puțin performantă din secția de ortopedie a Spitalului Universitar.

Io nu zic, după o perioadă împreună, cu active la comun, inclusiv pasive (copii), nu e simplu.

Varianta numărul 1 ar fi: Gigica merge la Gigel și îi spune frumos, sincer, că ea simte că relația s-a terminat și îi mulțumește lui Gigel pentru toate momentele frumoase, inclusiv pentru pasivele generate împreună. Gigel o înțelege pe Gigica, că dacă e sincer cu el își dă seama că nici la el nu e chiar iubire necondiționată maximă, îi mulțumește la rândul lui pentru tot, decid de comun acord ca încheierea relației să fie în armonie, pasivele să nu aibă de suferit din cauza terminării relației lor, își dau mâna frumos, își împart echitabil ce au de împărțit și… au trăit fericiți până la adânci bătrâneți..

Hmm.. acum mă gândesc.. despre asta o fi vorba prin povești? Cred că da..

Dacă cineva a trăit varianta numărul 1, vă rog să-mi spuneți și mie..

În 2018, de obicei unul dintre cei doi vrea să iasă din relație. Rar se întâmplă ca amândoi să conștientizeze că le e mai bine unul fără celălalt, deși la un anumit nivel ei știu. Și atunci ego-urile se dezlănțuie turbat.

Pe lângă scuzele de doi bani cu copiii (îmi cer scuze, dar sunt scuze jenante care maschează frici și distrug copii), cel mai tare mă distrează (acum, că am mai crescut și eu) celebrul “nu pot, mă, să-l las, că mi-e milă de el..” .

Pffff, asta e cea mai tare manifestare a defecțiunii egotice.. Mila în general. Mila este o emoție de joasă vibrație care are legătură exclusiv cu noi și nu cu ceilalți, ne dă o senzație mizerabilă de superioritate în raport cu obiectul milei, o altă persoană de altfel. Chiar și copil, acea persoană merită tot respectul și nu are nevoie de milă. Compasiune. Nu milă.

Adicătelea, eu sunt așa mișto, lumina soarelui, steaua de la răsărit, miezul din gogoașă, cireașa de pe tort, punctul de referință al Căii Lactee, că dacă eu îl las, gata, el moare. Neam de neamul lui nu mai găsește o asemenea comoară ca mine, pot să fac orice, dar nimic nu e mai crud pe lumea asta decât să lipsesc un om de mirobolanta mea prezență..

Evident, în mod natural, intervine constatarea filosofică a Autorului, respectiv a Universului, care scărpinându-se cu subînțeles în barbă, tună: “HAI SĂ MORI TU….”.

Dar dacă l-ai lăsa pe omul acela care n-are nicio vină că te-a întâlnit pe tine (glumesc aici, normal că are, dar despre asta într-un episod următor) să își găsească și el perechea potrivită, să întâlnească persoana cu care să creeze un cuplu adevărat, poate să-și facă o familie adevărată.. Ce zici?

E nașpa, nu? Să-ți dispară fanii nu e ușor. Că dacă nu mai e el acolo să te vrea, dacă nu te mai vrea nici naiba?! Aaaa, să fie despre asta vorba?? Oareee??

Tu ești o minune, repet, lumina lumii, soarele te întreabă zilnic dacă să răsară, să nu te supere.. Tu nu te gândești nicio secundă la tine, te sacrifici ca oaia care ești pe altarul fericirii lui, ca el să fie mulțumit, că singura condiție a fericirii lui e să fie oaia de tine lângă el.. Altfel se ofilește și cade..

Cum ar fi dacă ne-am asuma cine suntem și ce ne dorim cu adevărat? Da, asta implică să și știm ce ne dorim cu adevărat. Să ne analizăm cu atenție fricile și sursele lor. Să lucrăm cu noi. Să ne respectăm și să respectăm oamenii de lângă noi. Să riscăm. Să luăm decizii. Să fim adulți.

Eu scriu asta nu din poziția atotștiutorului, ci din poziția unui om care a făcut multe greșeli și din experiența proprie, deloc ușoară, a încercat să învețe.

Acum, mi-e greu să închei articolul, că mi-e incredibil de milă de toți cei ce citesc, pentru că va urma o altă perioadă de câteva zile în care nu voi scrie, offf, mi-e foarte milă de voi, ce vă faceți fără articolele mele?

Pff.. mi-e atât de greu să mă despart de voi…

Advertisements

Lupii singuratici

Lupii singuratici

Turmele atrag. Turmele dau un fals sentiment de siguranță, de confort, de călduț.

Într-o turmă e mult mai ușor să te prefaci cineva ce nu ești, împrumutând de la unul și de la altul diverse virtuți, pe care de cele mai multe ori nici ei nu le stăpânesc, ci sunt palide încercări de copiere a altora.

Într-o turmă e simplu. Nu trebuie să te obosești să te cunoști, să-ți formulezi un ideal al vieții tale.. Preiei pe nemestecate un ideal al altuia, trunchiat, de multe ori fără nicio conexiune cu adevărul tău, dacă te-ai obosi să ajungi vreodată la el.

Poți căpăta o oarecare valoare prin simpla apartenență la o turmă, fără niciun efort propriu de a-ți descoperi propria valoare, propria putere.

Nu cred în turme.

Îmi sunt recunoscătoare mie că mi-am ales în viața asta un drum solitar. Desigur că sunt oameni minunați în jurul meu, suflete cu care rezonez, dar fiecare dintre ele este pe drumul său solitar. Mergem umăr lângă umăr, dar fără dependențe, fără obediență, fără manipulări.

Cred că lumea asta va avea o șansă reală de schimbare doar după ce din ce în ce mai mulți oameni își vor asuma drumurile lor de lupi singuratici, se vor transforma în OAMENI cu un adevăr propriu, cu o credință proprie, conștienți de puterea lor interioară.

Turmele se bazează pe anumite idei comune, de cele mai multe ori lăudabile de altfel, dar atât. Turmele exclud din start păreri proprii. Ideile personale, caracterele, personalitățile se diluează, ceea ce de altfel conduce pe termen lung la autodistrugerea turmei.

Abia aștept să văd (încercări sunt) reuniunea lupilor singuratici. Oameni care au cunoscut neputința, căderea, dar au reușit să-și conștientizeze întunericul din ei, să-l integreze, să-l vindece, să crească, să se ridice. Fiecare pe drumul lui.

Oameni independenți (atât cât se poate în lumea asta), care se bazează doar pe ei, care au murit și înviat de atâta ori încât știu sigur că nimic și nimeni nu îi poate distruge. Oameni care încep încet încet să pășească pe apă, să vindece bolnavi prin propria vindecare, să transforme vinul în apă.. Pentru că încet încet au început să înțeleagă că adevărata putere a fost întotdeauna în ei, așa cum Cineva le-a spus acum 2000 de ani.

Oameni care dacă mâine ar pierde tot ce au, ar zâmbi, pentru că ei au construit tot ce au, nu le-a dat nimeni nimic, și atunci ei știu că pot reconstrui totul într-o secundă, conectați la Dumnezeul din ei.

Atunci când lupii singuratici se vor privi în ochi nici măcar nu va conta că adevărul unuia poate diferi puțin de al altuia. Pentru că orgoliile nu au ce căuta într-o astfel de reuniune. Pentru că respectul fiecăruia pentru tot ceea ce ceilalți au reușit este total, pentru că fiecare se regăsește în urcușul celuilalt. Pentru că vor ști că urcușurile lor, deși în aparență diferite, sunt unul singur..

Conectați la Divinul din ei, lupii singuratici vor reuși atunci să vadă toate darurile pe care ceilalți le pot aduce. Nu printr-un chestionar, ci privind drept în ochi. Vor ști. Și nu vor face nicio concesie, niciun compromis. Pentru că acolo unde sunt lupii singuratici nicio oaie nu poate să ajungă.

Pentru că la nivel absolut, fiecare lup singuratic știe că rolul lui este să aducă Divinul în plan uman, să integreze toate practicile spirituale de pe drumul fiecăruia în parte în viața de zi cu zi.

Fiecare lup singuratic ajunge mai devreme sau mai târziu să înțeleagă că misiunea lui nu este să-și evite viața de zi cu zi nici stând în lotus de dimineață până seara, nici psihanalizând-și fiecare pas, la nesfârșit, nici stând în genunchi în biserici șapte zile din șapte. Nu spun, sunt oameni cu astfel de misiuni, dar marea majoritate le practică sub formă de evadare.

Misiunea noastră, a tuturor, este să integrăm frecvențe cât mai înalte în acest corp uman, să îi creștem densitatea luminică și astfel să creăm o altă realitate, de o frecvență superioară..  Dar toate acestea în fiecare clipă a vieții noastre. În timp ce trăim. În timp ce muncim. În timp ce ne plimbăm. În timp ce petrecem. În timp ce interacționăm cu ceilalți. Doar așa ne vom îndeplini misiunea.

Și da, și eu, ca și alții, simt că se apropie momentul reuniunii lupilor singuratici. Și ce moment va fi acela! Acolo nu va fi un lider, nu va fi un maestru, nu va fi un păstor. Vor fi doar Lideri, Maeștri, Co-creatori ai propriilor Eu-ri, uniți de o forță dincolo de lumea asta.

Lupii singuratici se vor întâlni ușor ușor, mai întâi doi, apoi trei, apoi patru… până când puterea lor reunită va atrage pe toți ceilalți. Care sunt și care vor fi. Nu prin casting, nu prin anunț la ziar, nu prin promovări diverse. Nu este nevoie de strigare, pentru că fiecare lup singuratic știe și simte că locul lui este doar printre cei ca el.

Atunci când ochii lor se vor întâlni măcar o secundă, chiar dacă poate vor fi în momente diferite de vindecare a propriilor răni, ei se vor recunoaște, pentru că sufletele lupilor singuratici sunt din aceeași familie. Dar pentru asta, trebuie să renunțe sau să fie dispuși să renunțe la ego-uri. Să se privească de la egal la egal.

Până atunci, testul final al fiecărui lup singuratic este recunoașterea turmelor, a falșilor lideri, a falșilor maeștri, a falșilor păstori..

Și mai este un test: răbdarea.

E un timp pentru toate.

 

Foto: https://i.pinimg.com/736x/5b/a3/2c/5ba32c5b267c310425e23831ad58b4bb–wolf-wallpaper-wallpaper-pictures.jpg