Oare când? Știi că poți..

Mi-e din ce în ce mai clar că adevărata pandemie a acestor timpuri, puternic contagioasă și în plus ereditară, este lipsa de valoare de sine, acest cocktail fatal de factori diverși: iluzie, ignoranță, moștenire, copilărie, societate, manipulare și iar ignoranță, și iar iluzie..

Am venit în lumea asta știind să facem tot ceea ce este necesar a fi știut de un om: să iubim. Doar că ei uitaseră de mult ce înseamnă asta. Și așa am învățat că nu vom fi niciodată iubiți, acceptați, integrați în lumea lor decât dacă jucăm după regulile lor.

Cineva a comentat la un alt articol pe care l-am scris și a scris ceva foarte frumos: “singura iubire necondiționată este cea pentru copii”. Frumos! Superb! Da, așa ar trebui să fie.

Dar întreb eu: câți dintre noi pot spune că-și iubesc copiii necondiționat? Sincer, acum..

Da, îi iubim când știu pe dinafară Luceafărul la 4 ani, când cântă la pian Chopin la 3, când dau două goluri în fiecare meci, când iau câte un 10 în fiecare zi.. Dar cât îi iubim când nu vor să facă ce le spunem noi, când se tăvălesc prin noroi cu pantalonii cei noi, când împrăștie toate jucăriile prin casă, când nu dau la facultate sau nu aleg facultatea pe care o vrem noi, când își aleg un soț/ o soție care nu ne place, sau de ce nu, când ne spun că sunt homosexuali?

Aha, îi iubim, dar totuși.. Este normal, am preluat aceeași boală veche de când lumea..

Te iubesc, dar..

Așa am înțeles, copii fiind, că noi în sine, doar prin faptul că existăm, nu avem nicio valoare. Valoarea noastră a fost întotdeauna măsurată în note, calificative, abilități diverse, dicție, caligrafie, dexteritate sau eu mai știu ce altă metodă idioată de comparare și implicit mutilare a sufletelor.

Singura noastră șansă, motivul real al călătoriei noastre pe aici, tocmai acesta este: să reușim să ne vedem așa cum suntem, să trecem prin toate straturile de suferință provocate de toate minciunile care ni s-au spus și pe care ni le-am spus, toată iluzia în care am venit, și să reușim să trecem dincolo de văl, să ne vedem exact cum suntem, Lumină țâșnind din întuneric.

Măi omule, valoarea ta nu stă nici în ce ai, nici în ce faci, nici în ce spui, valoarea ta este în cine EȘTI. TU ești o valoare.

Măi omule, nu e nimic pe lumea asta să nu poți face, nu e niciun vârf atât de înalt încât să nu-l atingi tu, nu e niciun nor atât de dens încât să nu-l străpungi cu raza ta. Tu, doar TU ești singurul care te blochezi, îți pui limite, îți ciuntești visurile, îți ascunzi rușinat aripile, îți e rușine de măreția ta, și asta doar findcă demult, cândva, cineva ți-a spus că nu poți.

Oare când te vei ridica din nisipurile astea mișcătoare în care te încăpățânezi să te afunzi? Și știi ce e chiar tare? Deși sunt multe frânghii de salvare care ți se întind zi de zi și pe care le refuzi cu încăpățânare, tu nici măcar nu ai avea nevoie de ele. Nu..

Pentru că tu poți să zbori..

Te uiți în jur la cei câțiva care zboară și ai senzația că ei sunt altfel, au aripi mai colorate, mai mari, mai rezistente.. Și îți spun: ei zboară doar pentru că ei au CREZUT că pot zbura.

Dar tu nu zbori, pentru că tu crezi că nu poți. Pentru că ei ți-au spus că nu poți. Și preferi să-ți petreci întreaga viață în nisipurile alea nenorocite decât să mă asculți când eu îți zic: te-au mințit. Știu că te-a durut, dar acum tu știi că a fost o glumă, o joacă. De ce te încăpățânezi să-i crezi în continuare pe ei că nu poți, iar de mine râzi ironic când îți spun că poți să zbori?

Știu, pentru că singurul lucru mai rău decât ce au făcut ei atunci este să riști să crezi din nou, să riști să zbori, iar apoi să te prăbușești.. Frica asta te omoară. Preferi să trăiești o viață mică, anostă, săracă, meschină, mizerabilă… orice numai să nu retrăiești durerea căderii de atunci..

Dar eu îți zic, măi omule drag, n-ai cum să te prăbușești. Zborul e natura ta, ți-l vei aminti imediat, dacă doar ai credință cât un bob de muștar. Nu-L mai căuta în afară, El e în tine, tu ești El.

Știu, ești supărat pe tine, te-ai urât atât de mult pentru neputința ta, te-ai urât atât de mult pentru că ai avut nevoie de acceptarea lor. Dar nu crezi că a venit momentul să te ierți, să te înțelegi, să ai compasiune pentru tine, doar cine mai bine ca tine știe prin toate câte ai trecut?

Dacă eu vin la tine și-ți spun durerea mea, și-ți povestesc neputințele mele, tu mă iei în brațe, mă strângi la inima ta și-mi ștergi lacrimile. Mă înțelegi, mă alini..

Oare de ce ți-e atât de greu să te alini pe tine? Oare de ce nu te poți ierta nici măcar acum pentru tot ce ai uitat sau ai greșit sau ai amânat? Poți ierta o lume întreagă, oare de ce pe tine te iubești cel mai puțin? Ți-a fost atât de greu, ai luptat atât de mult, te-ai ridicat de atâtea ori, de ce ai uitat tot binele din tine?

Amintește-ți și crede în visul tău, oricât de nebunesc ar părea el, crede în sufletul tău, crede-mă când îți spun că munții sunt prea mici pentru tine, cerul e prea strâmt.. Tu poți orice, doar te rog din suflet, CREDE!

Eu știu asta..

Off,  oare când o să înțelegi și tu?

Please follow and like us: