Oare când? Știi că poți..

Oare când? Știi că poți..

Mi-e din ce în ce mai clar că adevărata pandemie a acestor timpuri, puternic contagioasă și în plus ereditară, este lipsa de valoare de sine, acest cocktail fatal de factori diverși: iluzie, ignoranță, moștenire, copilărie, societate, manipulare și iar ignoranță, și iar iluzie..

Am venit în lumea asta știind să facem tot ceea ce este necesar a fi știut de un om: să iubim. Doar că ei uitaseră de mult ce înseamnă asta. Și așa am învățat că nu vom fi niciodată iubiți, acceptați, integrați în lumea lor decât dacă jucăm după regulile lor.

Cineva a comentat la un alt articol pe care l-am scris și a scris ceva foarte frumos: “singura iubire necondiționată este cea pentru copii”. Frumos! Superb! Da, așa ar trebui să fie.

Dar întreb eu: câți dintre noi pot spune că-și iubesc copiii necondiționat? Sincer, acum..

Da, îi iubim când știu pe dinafară Luceafărul la 4 ani, când cântă la pian Chopin la 3, când dau două goluri în fiecare meci, când iau câte un 10 în fiecare zi.. Dar cât îi iubim când nu vor să facă ce le spunem noi, când se tăvălesc prin noroi cu pantalonii cei noi, când împrăștie toate jucăriile prin casă, când nu dau la facultate sau nu aleg facultatea pe care o vrem noi, când își aleg un soț/ o soție care nu ne place, sau de ce nu, când ne spun că sunt homosexuali?

Aha, îi iubim, dar totuși.. Este normal, am preluat aceeași boală veche de când lumea..

Te iubesc, dar..

Așa am înțeles, copii fiind, că noi în sine, doar prin faptul că existăm, nu avem nicio valoare. Valoarea noastră a fost întotdeauna măsurată în note, calificative, abilități diverse, dicție, caligrafie, dexteritate sau eu mai știu ce altă metodă idioată de comparare și implicit mutilare a sufletelor.

Singura noastră șansă, motivul real al călătoriei noastre pe aici, tocmai acesta este: să reușim să ne vedem așa cum suntem, să trecem prin toate straturile de suferință provocate de toate minciunile care ni s-au spus și pe care ni le-am spus, toată iluzia în care am venit, și să reușim să trecem dincolo de văl, să ne vedem exact cum suntem, Lumină țâșnind din întuneric.

Măi omule, valoarea ta nu stă nici în ce ai, nici în ce faci, nici în ce spui, valoarea ta este în cine EȘTI. TU ești o valoare.

Măi omule, nu e nimic pe lumea asta să nu poți face, nu e niciun vârf atât de înalt încât să nu-l atingi tu, nu e niciun nor atât de dens încât să nu-l străpungi cu raza ta. Tu, doar TU ești singurul care te blochezi, îți pui limite, îți ciuntești visurile, îți ascunzi rușinat aripile, îți e rușine de măreția ta, și asta doar findcă demult, cândva, cineva ți-a spus că nu poți.

Oare când te vei ridica din nisipurile astea mișcătoare în care te încăpățânezi să te afunzi? Și știi ce e chiar tare? Deși sunt multe frânghii de salvare care ți se întind zi de zi și pe care le refuzi cu încăpățânare, tu nici măcar nu ai avea nevoie de ele. Nu..

Pentru că tu poți să zbori..

Te uiți în jur la cei câțiva care zboară și ai senzația că ei sunt altfel, au aripi mai colorate, mai mari, mai rezistente.. Și îți spun: ei zboară doar pentru că ei au CREZUT că pot zbura.

Dar tu nu zbori, pentru că tu crezi că nu poți. Pentru că ei ți-au spus că nu poți. Și preferi să-ți petreci întreaga viață în nisipurile alea nenorocite decât să mă asculți când eu îți zic: te-au mințit. Știu că te-a durut, dar acum tu știi că a fost o glumă, o joacă. De ce te încăpățânezi să-i crezi în continuare pe ei că nu poți, iar de mine râzi ironic când îți spun că poți să zbori?

Știu, pentru că singurul lucru mai rău decât ce au făcut ei atunci este să riști să crezi din nou, să riști să zbori, iar apoi să te prăbușești.. Frica asta te omoară. Preferi să trăiești o viață mică, anostă, săracă, meschină, mizerabilă… orice numai să nu retrăiești durerea căderii de atunci..

Dar eu îți zic, măi omule drag, n-ai cum să te prăbușești. Zborul e natura ta, ți-l vei aminti imediat, dacă doar ai credință cât un bob de muștar. Nu-L mai căuta în afară, El e în tine, tu ești El.

Știu, ești supărat pe tine, te-ai urât atât de mult pentru neputința ta, te-ai urât atât de mult pentru că ai avut nevoie de acceptarea lor. Dar nu crezi că a venit momentul să te ierți, să te înțelegi, să ai compasiune pentru tine, doar cine mai bine ca tine știe prin toate câte ai trecut?

Dacă eu vin la tine și-ți spun durerea mea, și-ți povestesc neputințele mele, tu mă iei în brațe, mă strângi la inima ta și-mi ștergi lacrimile. Mă înțelegi, mă alini..

Oare de ce ți-e atât de greu să te alini pe tine? Oare de ce nu te poți ierta nici măcar acum pentru tot ce ai uitat sau ai greșit sau ai amânat? Poți ierta o lume întreagă, oare de ce pe tine te iubești cel mai puțin? Ți-a fost atât de greu, ai luptat atât de mult, te-ai ridicat de atâtea ori, de ce ai uitat tot binele din tine?

Amintește-ți și crede în visul tău, oricât de nebunesc ar părea el, crede în sufletul tău, crede-mă când îți spun că munții sunt prea mici pentru tine, cerul e prea strâmt.. Tu poți orice, doar te rog din suflet, CREDE!

Eu știu asta..

Off,  oare când o să înțelegi și tu?

Advertisements

What if?

What if?

Singurul păcat pe lumea asta este să omori iubirea din tine. Hrănirea fricilor, a urii, a răzbunării, a invidiei omoară încet încet iubirea din noi.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, despre iubirea la nivel absolut, ci despre iubire în sensul ei pământean, manifestată (mai mult, mai puțin sau chiar deloc) în relațiile pe care le avem.

Nu știu cât de multe relații sunt bazate pe acea iubire necondiționată despre care toți știm să vorbim atât de frumos.. Nu spun că n-or fi și relații bazate pe iubire necondiționată, dar cu siguranță sunt extrem de puține. Deocamdată suntem la școala descoperirii de sine, suntem în probe.

În viața asta dacă e ceva cu care nu cred că aș fi putut să trăiesc, acela este regretul. Iar cel mai greu de dus regret nu este acela de a fi făcut ceva ce simțeai, chiar cu riscul de a scandaliza societatea, familia, rudele și prietenii, ci regretul de a nu fi făcut ceea ce simțeai, din frica de a nu scandaliza societatea, familia, rudele și prietenii..

Lumea noastră e atât de plină de oameni care își anihilează puțin câte puțin sufletele în relații mizerabile, de compromis, monotone în cel mai fericit caz, moarte de mult și intrate în putrefacție, dar de care se țin cu dinții din diverse frici: de singurătate, de ce zice lumea, din frică de sărăcie (dependență materială), din frica falsă de a nu suferi copiii (de fapt mascare a neputinței lor de asumare, din fricile enumerate mai sus).

În viața asta întâlnim oameni și ne conectăm sufletește (în măsura în care ne dăm voie) cu câteva persoane care ne ies în cale. Nu multe. Câteodată , cine știe, poate doar una. De foarte multe ori, de cele mai multe ori, ne apar în viață oameni cu care simțim o conexiune profundă, dar în momente extrem de “greșite”.

Nu cred că există vreun om pe care viața să nu-l fi pus la un moment dat (și poate nu o dată) în poziția de a alege. A alege între ce simte și ce gândește. Între simțire și rațiune. Și atunci alegem.

Între simțire și rațiune, oare care este mai predispusă la eroare?

Ce este simțirea? Vocea sufletului. Ceva ce vine din tine, care șoptește, câteodată chiar urlă care e calea.

Ce este rațiunea? Ceva învățat, indus din afară, preluat mecanic. Este “ce e bine”, “ce e corect”, “ce vor ceilalți să faci”.

Dacă citești aceste rânduri, poate ai avut odată demult, sau poate de curând, acel punct de cotitură, o răscruce în care a trebuit să alegi.

Ce ai ales?

Cunosc atât de mulți oameni care trăiesc în trecut, cu regretul etern că odată demult, sau poate de curând, au avut o șansă, le-a apărut un om în cale, care le-a dat toată viața peste cap și i-a făcut să se îndoiască fie și pentru o secundă de “ceea ce este bine”.

Și au avut de făcut o alegere. Să riște, să se arunce în gol în speranța că aripile vor crește pe parcurs, sau să stea pe loc, înghețați în zona lor de fals confort, plină până la refuz de principii induse, preluate, moștenite.

Majoritatea aleg confortul călduț, chiar dacă plin de mâzgă. Și își petrec tot restul vieții cu obsesiva întrebare “what if..?”. Își petrec tot restul vieții în păcat. Păcatul de a fi ucis iubirea din ei. Păcatul de a nu fi trăit ceea ce sufletul lor își dorea.

Fă ce simți, chiar dacă pare “greșit”. Alege o relație în care simți iubire, chiar dacă poate nu veți trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Poate vei suferi. Poate vei fi trădat. Poate vei fi rănit. Dar sigur vei ieși din ea transformat într-o versiune mai bună a ta.

Nu alege să-ți petreci viața cu regretul că odată demult, sau poate chiar de curând, ai avut șansa colosală de a iubi pe cineva și ai lăsat-o să treacă pe lângă tine, din frică.. Pentru că asta îți va eroda fiecare celulă din tine până la sfârșitul vieții.

Iar șansele acestea sunt rare, poate doar o dată-n viață..

Nu-ți transforma viața în “what if”-uri. Trăiește-o. Pentru că indiferent câte cărți citești, câți maeștri spirituali frecventezi, câte inițieri ai, singura cale către evoluția ta ca om și către creșterea ta spirituală este trăirea vieții.

Ce alegi?

Preșul corect

Preșul corect

Iar m-a contactat entitatea de lumină cu care tot vorbesc, în ultima vreme recunosc am fost distrasă.. dar deja v-ați obișnuit cu mine..

Da, iar are un mesaj de maximă importanță de transmis tuturor celor care trec prin situați de viață bulversante, încheieri bruște de relații, intrări și mai bruște în alte relații, în principiu a vrut să ne transmită câte ceva despre relații.

“Băi preaiubiților, iar nu mai pot cu voi..

Iar stăm și ne uităm la voi, și iar ne crucim, cum vă căutați în derivă jumătățile o viață întreagă, deși adunat dacă luăm toate relațiile voastre, abia dacă încropim o șaisprezecime..

Cineva odată demult, v-a băgat o idee în bucățica reptiliană a creierelor voastre, o chestie romantică care vindea bine prin Paleoliticul târziu (traducere din franțuzescul “retard”), cum că sunteți fiecare câte o jumătate și Dumnezeu, băiat super miștocar, v-a lăsat câte o altă jumătate s-o căutați voi de să vă iasă ochii din cap, nu alta, o viață întreagă, în 99% din cazuri fără succes, iar în restul de 1% o găsiți undeva după 80 de ani, de cele mai multe ori coleg de salon la azil.

Motiv pentru care, cum prindeți un nefericit, respectiv o nefericită, care în mod karmic se potrivește progrămelului care rulează în căpșorul vostru suav, cum faceți obsesie maximă, ați găsit peticul iubirii necondiționate, plasturele inimii universale, gata, viața voastră va fi în sfârșit pentru totdeauna (timp de câteva luni – un an, doi..) perfectă!

Iar dacă după perioada de 1 până la 7, câteodată 12, sau chiar 15 ani cu executare, nefericitul sau nefericita prezintă semne evidente de peticire clandestină, cu alte cuvinte a găsit un petic mai nou și mai colorat, să te ții atunci!! Șuvoaie de iubire necondiționată se năpustesc asupra lui/ei, asezonate cu amenințări pline de elevare spirituală și înălțătoare șantaje emoționale.

Pentru că totul era perfect, tu erai fericită, niciodată cornulețele nu-ți ieșiseră așa bine, până și sarmaua de la masa de Crăciun cu familia lui începuse să-ți stea în gât la un unghi cât de cât acceptabil, chiar și șosetele dispuse strategic pe jos în toată casa aveau așa un.. iz romantic.

Da, totul era perfect și pentru tine. Parcă nu era așa plictisitor să-ți petreci duminica așteptând-o lângă scările rulante din mall, fondul de ten din chiuvetă avea o nuanță chiar sexy, până și maică-sa devenise super amuzantă când tăcea, iar mașina era daună totală doar din doi în doi ani..

Dar nu! Trebuia nenorocitul, respectiv nenorocita, să strice tot!

După câte i-ai dat, după câte ai făcut pentru el/ea, după cât l-ai ajutat/ai ajutat-o, după câte i-ai înghițit (că brusc îți amintești), pe scurt, după cât te-ai sacrificat pentru el/ea, așa te răsplătește..

Băi preaiubiților, în pana noastră, nu mai trăiți băi fraților pentru alții, că de fapt vă mințiți și îi mințiți. Nu vă sacrificați pentru ei, tot ce faceți este să vă croșetați existența în rol de preș intenționat, manipulator, ca să îi condiționați să fie cum vreți voi. Sau, cum or fi, măcar să stea lângă voi. Că singuri vă apucă palpitațiile.

Tu care te miorlăi că te-ai sacrificat pentru partener(ă), uită-te cu atenție în oglindă (unde obiectele sunt chiar mai aproape decât par) și vede-te exact așa um ești: un om slab, care a avut nevoie de parazitarea unui alt om pentru a putea evita (sperând că va putea la nesfârșit) să își asume condiția sa firească de om întreg, nu de preș.

Tu, da, tu, preșul, ești cel/cea responsabil/ă de situația ta curentă. Un preș nu se poate supăra pe cineva care se șterge pe picioare pe el, nu? Că aia-i menirea lui. Jur, ieși un pic afară și ai o discuție cu preșul de la ușa ta.. Ți se pare supărat? (dacă da e chiar nasol, ești de pastile…)

Buuuun.. Deci am stabilit că preșurile nu se supără. Și atunci tu de ce te superi? Nu e corect. Dacă tot ești preș, fii măcar preșul corect..

Și ține minte un lucru: lumea e plină de preșuri, oricât de sclipitor ai fi, poți fi chiar o carpetă impecabilă cu “Răpirea din Serai”, la un moment dat va apărea un preș mai frumos, mai colorat, mai vesel..

Preșurile sunt dependente de picioarele pe care le șterg, că altfel nu-și justifică existența. Așa că-ți propun o variantă: dacă ai noroc și pleacă picioarele, lasă-le să plece, e ok, poate încet încet începi să-ți vezi textura, culorile, unicitatea de OM.

Poate descoperi că rolul tău pe pământul ăsta nu este nici să-i faci cornulețe, nici să-i strângi șosetele, nici să sprijini scările rulante din malluri, nici să-i duci mașina în service. Poate descoperi că poți să faci toate astea și chiar mult mai multe tu pentru tine.

Până nu recunoști sincer tu față de tine cât de mult ți-ai manipulat partenerul pentru a primi o afecțiune iluzorie, pentru a-ți astupa gaura neagră din tine imposibil de astupat (de altul!!), pentru a-ți evita cu disperare frica de a fi cu tine și a te vedea cu lumina dar și cu întunericul din tine, vei continua să fii o eternă victimă a celuilalt, sacrificându-te la nesfârșit pe altarul egoismului tău.

Fraților, spuneți-mi și mie, poate am ratat momentele-astea, e vreo relație pe care o începeți spunându-i partenerului: “eu vreau să fiu cu tine ca să-mi speli chiloții” sau “eu vreau să fiu cu tine să-mi cari baxurile de apă din Carrefour”? Băi, ok nu sună romantic, da’ măcar ar fi o relație sinceră..

Nuuu, voi veniți cu inimioare de Valentine’s Day și floricele și tăvi de cornulețe, când de fapt atunci când iubita îi aduce iubitului farfuria cu brioșele preferate ea îl întreabă suav pe subliminal “vrei să-mi cari baxurile cu apă din Carrefour?”. Iar când el îi face masaj la spate după o lungă zi de muncă încearcă să-i transmită la fel de suav: “vrei să-mi speli chiloții în seara asta?”. 

Cam cum ar suna întâlnirile voastre dacă ar vorbi inconștientul direct? Nu de alta, dar chiar dacă nu vorbește, oricum el vă crează realitatea. Discuția asta subliminală care nu are nicio legătură cu realitatea măștilor în care trăiți este cea care v-a adus în momentul de impas.

Băi fraților, nimic nu este mai important în viața asta decât să ai puterea de a decide pentru tine. Carevasăzică, independența. Aș fi putut să o bag p-aia cu iubirea, dar am zis să nu vorbim limbi străine.

Așadar, regula numărul 1: nu depinzi niciodată de nimeni și de nimic. Pe toate planurile. Da, și financiar, dar mai ales emoțional. Emanciparea negrilor a avut loc de o grămadă de timp, noi ființele de lumină așteptăm cu interes și emanciparea albilor, respectiv a albelor.

Aaa, uitasem.. În toată manipularea de doi bani, te rog n-o băga pe-aia cu copiii.. Nuu.. Copiii sunt instrumentele preferate și cu rată maximă de succes în sclavagism. În momentul în care ajungi să folosești copilul ca pe ultima resursă preșică (nu am găsit altă variantă.. preșească.. în fine, ați înțeles ideea) tot ce pot să zic este: felicitări! tocmai ai atins nivelul minim de manifestare a unei ființe umane! Pot zice că nu ești nici măcar preș, ești doar un ciucure de preș..

Regula numărul 2: nimeni nu deține pe nimeni.

Îmi place la nebunie când îi aud pe câte unii care de la “soțul MEU”, “soția MEA” prescurtează direct la “al meu” sau “a mea”. Frate, deja intră la active. E al meu, l-am luat pe persoană fizică. Gata. Nu mai fuge.

Sora mea albă, nu te mai vrea, lasă-l să plece.. Știu că te doare, dar dacă vrei să vindeci rana asta înțelege-l, dacă-l iubești cum spui, urează-i să fie fericit, chiar și fără tine. Fratele meu alb (sau chiar și negru), las-o să fie cu persoana pe care o iubește, nu o șantaja că o lași fără nimic, ca să-ți răzbuni ego-ul tău de macho neapreciat.

Dacă voi preaiubiților v-ați preaiubi în pana mea voi pe voi și între voi, ce simplă ar fi viața.. Dar nu, credeți că rănile din voi se vindecă peticind plasturii sângerânzi la nesfârșit. Noi stăm și ok, recunosc, mai mâncăm niște popcorn, mai comentăm, dar deja ni s-a luat. Colesterolul e la cote îngrijorătoare.

Singura vindecare va veni prin muncă multă cu voi pentru ACCEPTARE (a situației, a cine sunteți cu adevărat, a motivelor aflate la baza începerii relației în primul rând, a dreptului omului din fața voastră la o viață liberă), IERTARE (a situației, a cine sunteți voi cu adevărat, a omului de lângă voi, inclusiv a omului de lângă el) și IUBIRE (în primul rând a voastră către voi).

Hai că iar m-am enervat.. Tot vorbind cu tine mi-am amintit că trebuie să dau cu aspiratorul, în pana mea..

Pa!”