În urma mai multor comentarii și mesaje primite, simt nevoia să împărtășesc o experiență personală cu voi. Nu prea fac asta, dar acum fac o excepție..

Și asta pentru că e vorba despre o minune.. Iar minunile trebuie împărtășite.

Clar suntem cu toții într-un proces de creștere spirituală, de trezire, de transcendere a vălului care ne-a ținut până acum captivi într-un joc imaginar, în condiția de victime în fața destinului implacabil.

Mulți dintre noi am început să îndrăznim să vedem dincolo de realitatea cunoscută și să ieșim din zona de fals confort. Ne-am asumat cea mai importantă, dar și grea, călătorie: cea către adevărații noi. Reîntoarcere, dacă vreți, sau creație..

Viața aceasta este în primul rând despre fiecare dintre noi, drumul este personal. Și totuși, interconectați fiind, nu putem să ignorăm drumurile celor din jurul nostru, suflete dragi, care pot alege același drum cu noi, pot să rămână unde sunt sau pot alege să o ia pe un cu totul alt drum.

Mulți au această problemă – au ajuns la un nivel de înțelegere, de lucru cu sine, care le schimbă atăt percepția asupra realității cât și vibrația. Nu mai rezonează cu cei dragi lor, și de multe ori trebuie chiar să decidă separarea (temporară, evident, pentru că în mod real nu suntem separați, toți suntem UNUL) drumurilor în viața aceasta, ceea ce evident este o lecție de acceptare a alegerii la nivel de suflet a fiecăruia.

Mulți se întreabă – ce pot face eu să o ajut pe mama, sau pe tatăl meu, sau pe soțul meu?

Putem să-i “creștem’ spiritual pe cei din jurul nostru?

Răspunsul este da, dar nu cu forța. Doar dacă aleg și ei.

Și o să vă împărtășesc o bucățică din povestea mea, deși nu prea fac asta. Dar simt că poate o să ajute cumva, cândva, pe cineva..

Viața mea este SF, aș putea să scriu o autobiografie de Oscar (evident după ecranizare), dar nu o voi scrie, pentru că acum când lucrurile au început să se așeze țin mult să-i protejez pe cei pe care am învățat în sfârșit să îi iubesc, așa cum merită și cum merit.

Mă voi referi aici la relația cu mama mea, pentru că ea are relevanță, nu că n-ar mai fi și altele, dar toate la timpul lor..

Am ales să vin pe acest pământ frumos într-o familie de oameni buni, suflete fantastice, dar înecate în mult prea multă frică și multe generații de suferință. Care suferință transformă oamenii, așa cum toți știm.

Cu mama nu am avut niciodată o conexiune reală, am asimilat de mică pe frică niște reguli clare și atât. Am preluat, ca toți copiii, inconștient, mult din bagajul de suferință al mamei. Nu m-am simțit iubită copil fiind, nu din vina părinților, ci pentru că în familia mea pe linie de generații întregi suferința blocase orice posibilitate de manifestare a iubirii. Iubirea era doar asigurarea hranei, frici, griji și mult, foarte mult control.

A venit la un moment dat zdruncinarea, momentul in care am realizat că nu este ok, pentru că tot ceea ce făceam era transmiterea acestui model găunos mai departe copilului meu. Și atunci am început lucrul cu mine, am săpat în cele mai întunecate unghere (care s-au dovedit mai întunecate decât aș fi putut vreodată să concep și câteodată chiar să duc), am trecut prin 6 ani de furie, revoltă, blamare, resemnare, iar furie, iar revoltă.. până când la un moment dat am renunțat.

Pe relație cu mama, ceea ce făceam era să încerc la nesfârșit să o schimb, să îi arăt eu adevărul, să o “cresc” spiritual. Evident ea bloca, eu mă frustram și prăpastia dintre noi creștea.

A urmat o perioadă de detașare totală (aparentă, pentru că în mod real relațiile cu părinții nu le poți rupe, așa cum nu poți rupe relațiile cu copiii). Efectiv (părea că) nu mă mai interesa.

Discuțiile noastre zilnice (din control, era musai să fie zilnice) erau: “Bună. Ce faci? – Bine, tu? – Bine. Vorbim mâine. Pa. – Pa.”. Atât. Ani de zile.

O viață.

A ajuns bolnavă fizic, nu putea merge, în depresie cruntă, și toate acestea făceau ca negativitatea și agresivitatea să fie la cote maxime, pentru că este un cerc vicios din care cu greu ieși. O condamnam pentru neputința ei și o pedepseam, mai mult sau mai puțin conștient, pentru faptul că nu se putea ridica.

Îi spusesem de mii de ori ce ar putea face pentru a-și ușura sufletul, dar nimic.. Simțeam că după câte făcusem (și am făcut) nu mai pot să car, așa că alesesem să mă detașez (sau așa credeam eu..).

Până într-o zi binecuvântată, când m-am trezit, m-am dat jos din pat și mi-am zis “Ok, nu vrea, o iau pe sus!”. Am sunat-o și i-am spus că o iau eu personal, o duc să facă ce era de făcut, merg cu ea de mână până la sfârșit. Știam că nu e ok să iei omul pe sus, dar am simțit că trebuie s-o fac.

Și atunci s-a întâmplat MINUNEA. Pentru că este o minune.

Deși eram pregătită, nu a trebuit să o iau pe sus. Când a venit ziua în care trebuia să facem ce stabilisem, m-a sunat și mi-a spus să stau liniștită, că s-a dus singură (om care nu putea merge, a luat tramvaiul și s-a dus singură).

A făcut TOT singură. Și credeți-mă, n-a fost ușor.

De ce? Pentru că a simțit în sfârșit că îmi pasă (mie și celorlalți din familie, evident). A simțit iubire. Și atunci s-a ridicat (credeți-mă, în al 12-lea ceas) și a ales să lupte. Sufletul ei s-a eliberat de povara neputinței.

Acum, mama este veselă, fericită, fizic i-au dispărut durerile, îi încurajează pe cei din jur, din cea mai negativă persoană pe care o cunoșteam a devenit cea mai pozitivă, motivațională de-a dreptul, vorbim cu orele la telefon, despre lucruri care contează cu adevărat, știe cât o iubesc și știu cât mă iubește.

Ne-am vindecat. Una pe alta. Prin iubire.

Eu fără ea nu aș fi putut, la fel cum nici ea nu a putut fără mine.

Dacă nu aș fi trăit eu personal povestea asta, nu aș fi crezut. Dar am trăit-o.

Și am înțeles că DA, putem să îi “creștem spiritual” pe cei pe care îi iubim, dându-ne voie să îi iubim, iertându-i și cerându-le iertare, asumându-ne absolut tot în viața noastră fără să-i învinovățim pe ei și făcând TOT pentru ei.

Dar aici, mare grijă: dacă un om este bolnav, nu îți dovedești iubirea față de el îngropându-l în statutul de victimă. MILA este cea mai periculoasă. Mila ucide. Respectă-i drumul ales și ai încredere că este suficient de puternic să iasă singur, să conștientizeze, să se transforme.

Tu doar iubește-l.

Și nu-l lăsa. Nu renunța. Nu fugi.

Și dacă alege să plece, fii alături de el și iubește-l, respectându-i decizia.

Suntem aici împreună și crucile noastre sunt atât de întrepătrunse. Începând noi procesul nostru de vindecare, automat îi transformăm și pe ceilalți, care în procesul lor de vindecare vor desăvârși vindecarea noastră. Pentru că în general avem răni comune, de-asta jucăm în același film.

Nu există pe lumea asta oameni răi. Există doar copii care au suferit prea mult. Și care nu au știut ce altceva să facă decât să se transforme în adulți care atacă și lovesc la rândul lor.

Nu există sentiment mai înălțător, expansiune spirituală mai mare decât să reușești să ajungi să-ți ierți și să-ți iubești agresorul. Din nou, din experiență vă spun, nu din cărți.

Nu există cuvinte care să descrie starea în care îi mulțumești lui Dumnezeu pentru existența agresorului tău, pentru că dacă nu ar fi fost el tu nu ai fi simțit niciodată bucuria vindecării.

Și îi mulțumești.

Și realizezi că nu ai ce să-i ierți, că el a fost binecuvântarea cea mai mare a vieții tale.

Și îl iubești pentru darul lui.

Și te iubești pe tine că ai primit darul lui și l-ai înțeles.

Și te vindeci.

Pentru că vă vindecați unul pe altul.

În același timp.

Pentru că undeva, cândva tu și cel care te-a rănit v-ați strâns în brațe și ați hotărât ca, oricât de greu ar fi, nici unul dintre voi să nu-l lase vreodată pe celălalt. Sunteți două fețe ale aceleiași monede. Sunteți UNUL.

Și v-ați ținut PROMISIUNEA.

 

Sursă foto: https://i.pinimg.com/736x/63/18/86/6318866d9c76435160468358162cd3a4–mother-daughter-art-mother-and-child.jpg

 

 

 

 

 

 

Advertisements

9 thoughts on “Promisiunea

  1. MINUNAT ARTICOL SI EXPERIENTA AUTENTICA.MULTUMESC DE DESCHIDERE A INIMII.MA REGASESC INTRU TOTUL SI A VENIT LA MOM.POTRIVIT CA UN RASPUNS SI CONFIRMARE.BUCURIE SI INSPIRATIE IN TOT CE FACETI VA UREZ CU INIMA.

    Liked by 1 person

  2. Mi-a placut experienta ta. Vad mai mult femei pe aici, dar e ok sa vad si ce gandesc ele.
    Iti urmaresc constant postarile, am linkul tau de la o prietena in care am mare incredere.
    Dar, cum eu sunt barbat si un barbat e mai mult rational si vizual si practic si ce mai vrei tu vreau sa stiu cum arati.
    Arata-mi-te.
    Aici, pe mail, pe fb etc.
    Eu sunt Ciprian Simon
    https://m.facebook.com/profile.php?_rdr

    Like

  3. Sunt in aceeasi relatie cu mama mea…dar din pacate la ea nu s-a intamplat minunea….aceleasi frici, negativism, evident boli, insomnii si altele; o iubesc, am incercat asemeni tie sa o indrum prin sfaturi, pare ca intelege dar nu “se prinde ” nimic, data viitoare nici macar nu mai tine minte ce i-am spus; ce faci in cazurile astea?!am incercat cu terapie Bach care vindeca ranile sufletului, uita sa ia remediul sau nu ii pasa suficient de mult incat sa se tina de tratament; nici macar nu concepe ca toate bolile vin din sentimente/comportamente gresite, totul este vina altora nu a ei; si da, este deschisa religiei doar dogmei, ritualuri, ploconiri, atat…si considera ca si-a facut datoria de bun crestin. ce e de facut?! eu sunt in faza de lasare in pace, vorbim absurditati la telefon, doar cata treaba are si ce o mai doare, rar ma intreaba ce mai fac eu..

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s