Acel mic strigăt mut..

Acel mic strigăt mut..

De data aceasta tema aleasă este delicată, foarte delicată. Dar, chiar dacă sunt convinsă că va răscoli multe suflete, îndrăzniți și citiți, pentru că nu este scris cu judecată, sper ca nimeni să nu simtă asta, ci cu dorința de vindecare și cu speranța de schimbare.

Avortul..

Noi toți cei ce citim aceste rânduri suntem cei norocoși, aleși și îngăduiți. Aleși nu de Dumnezeu, ci de mamele noastre. Aleator, la zar, un fel de ruletă rusească. Știu, nu este, și totuși așa pare..

Printre noi se află, nevăzuți, sute de mii de frați și surori ale noastre care nu au avut acest noroc. Norocul de a fi lăsați de mamele lor, de mamele noastre, să trăiască.

Printre noi se află, nevăzuți, probabil zeci de mii de copii ai noștri, pentru că pe lângă crimele făcute, părinții noștri din păcate ne-au transmis o moștenire și mai grea: trecerea cu vederea, minimalizarea și justificarea unei crime.

Trăim printre umbre de suflete care rătăcesc dincolo de ceea ce ochii noștri fizici pot vedea, printre noi, câteodată chiar alături noi.

Personal cred că blocarea emoțională a generației părinților noștri, povară preluată ulterior și de noi, își are cauza în mare parte în această schilodire a sufletului care se numește avort.

Se aplică atât la bărbați cât și la femei, însă primele schilodite sufletește sunt femeile, tocmai cele care dau naștere, care formează la rândul lor în mai mare măsură generațiile următoare.

Nimeni nu acuză pe nimeni și o voi tot repeta, dar este necesară ACUM conștientizarea faptului că AVORTUL ESTE CRIMĂ.

Făcând un avort, omorându-și propriul copil, ce femeie poate să rămână cu sufletul întreg? Vinovăția este atât de mare încât intervine mecanismul de apărare care împietrește, anihilează orice emoție. Pentru a supraviețui mai departe cu această imensă vinovăție, pentru a evita durerea sfâșietoare, mama își blochează orice emoție.

În orice familie, o crimă nu poate avea ca urmare decât distrugerea, pentru că blocajul emoțional și vinovăția părinților (în special a mamei, deși tatăl este egal responsabil) se va răsfrânge ca un blestem mut asupra relației dintre ei și asupra copiilor născuți. Toți vor purta povara sângelui care a curs.

Am întâlnit femei atât de împietrite de durerea lor încât considerau că este un lucru normal, se întâmplă asta e, “îl dai afară”. Am întâlnit femei care se lăudau cu numărul de avorturi pe care le-au făcut. Am întâlnit femei care plecau la vreo petrecere imediat după. Fără să clipească. Atât de împietrite erau în durerea lor.

Am întâlnit teorii diverse, cum că nu e copil decât când începe să-i bată inima, sau când i se formează sistemul nervos, și că înainte e ok să-l “dai afară”, că în primele x săptămâni nici nu se pune..

Oameni buni, atât timp cât prima celulă microscopică s-a format, ESTE UN OM – și dacă nimeni nu îl omoară el se naște.

Suntem în plin proces de trezire, de redescoperire a omului din noi, oare nu ar fi momentul să începem să respectăm însăși VIAȚA? Cum să continuăm să considerăm că e ok să ne omorâm copiii?

Nu există degradare mai mare a femeii decât slozinca “e corpul meu, fac ce vreau cu el”.

NU! Nu e corpul tău, este vorba despre o altă ființă care are același drept la viață ca și tine, poate chiar mai mult, pentru că acea ființă nu a omorât pe nimeni.

Sau “decât să-l fac să se chinuie mai bine-l omor” – cine ești tu să stabilești destinul unui om, să presupui tu care e planul vieții acelui om? Cine ești tu inclusiv să îi negi șansa suferinței? (cine are cât de cât o cultură spirituală înțelege foarte bine)

Sau “nu e momentul”, “nu sunt pregătită să fiu mamă” – oare deciziile astea nu ar fi trebuit luate cu ceva timp în urmă? Când deja ai în tine o altă ființă vie, nu se pune problema deciziei. E prea târziu! Se pune problema ASUMĂRII RESPONSABILITĂȚII, pentru că deja EȘTI mamă.

Sunt atâtea mame care și-au luat de mână fetele, chiar dacă ele nu voiau, și le-au mutilat sufletește forțându-le sau sfătuindu-le să-și omoare copiii. Pentru că nu-i așa, nu puteau ridica ochii din pământ de rușine în fața vecinilor.. Oare sufletul copilului tău și al nepotului tău cântăresc mai puțin decât vorbele unora sau ale altora?

Scriu toate acestea nu ca judecată pentru ce a fost, ci ca semnal de alarmă pentru schimbarea unei mentalități abominabile. Este momentul ca femeia să-și conștientizeze adevărata esență. Să-și redescopere puterea interioară și să-și descătușeze emoțiile și sentimentele, prinse inclusiv în lanțurile acestei mentalități distructive.

Nu sunt un om religios în accepțiunea uzuală a termenului, dar sunt un om cu credință. Sunt multe sisteme de cunoaștere în lumea asta, am încercat să le cunosc pe multe dintre ele, însă eu personal am ajuns la concluzia că forța cea mai mare aici, pe acest pământ, o are ortodoxia.

Repet, nu are legătură cu mizerabila organizație care este Biserica Ortodoxă Română (mă refer aici la instituție, căci pentru mine asta nu este biserică) și forma în care mai mult politic tot adevărul biblic a fost schimonosit.

Fiind un pol de putere atât de important atât de mult timp, ar fi putut să aline durerea acestor mame, ar fi putut să facă programe de ajutorare, de educare, de consiliere. Dar instituția despre care vorbesc are alte treburi.

În sistemul ortodox, în care suntem inițiați majoritatea dintre noi prin botez, există ritualuri de curățare a păcatelor (aici e discuție lungă, noțiunea de păcat nu are sensul primitiv din dogme), formă de curățare energetică și ridicare a vibrației, prin taina spovedaniei și cea a împărtășaniei.

Biserica ortodoxă în general se face că plouă în ceea ce privește avortul. Mamele teoretic se pot curăța, însă dacă pornim de la sensul primar al cuvântului “păcat” în aramaică – “greșeală împotriva ta”, putem să ne întrebăm oare câte femei, chiar spovedite și împărtășite, se pot cu adevărat vreodată ierta?

Ce este cu adevărat incredibil este opinia formidabilei BOR cum că sufletele copiilor avortați ajung indubitabil în “iad”, fără nicio posibilitate de salvare, pentru că au fost omorâte înainte de botez.

Și mă întreb și eu, ca mireană păcătoasă ce sunt, ăsta este Dumnezeul propovăduit de voi? Ăsta este Dumnezeul a toate iertător (minus copiii avortați), a toate iubitor (minus copiii avortați), care iubește păcătosul (minus copiii avortați, care în principiu nici nu au apucat să păcătuiască), dar urăște păcatul? Deci oarecum Dumnezeul minților voastre primitive are ceva personal cu un suflet care nu pare a avea, cel puțin viața asta, nicio vină? Stai că am uitat, oricum e doar viața asta, nu?

Din fericire, în țara aceasta binecuvântată, chiar și prin suferința ei, există preoți adevărați, care au mutat munți singuri. De fapt nu singuri. Ei și credința lor. Am avut șansa să cunosc câțiva. Toți, neagreați de BOR. În momente în care contestam prin toți porii religia ortodoxă, ei m-au luminat și cu ajutorul lor am înțeles puterea ORTODOXIEI ADEVĂRATE, puterea conectării la Hristos, la Maica Domnului, la îngeri și arhangheli, la sfinți.. (nu mă refer aici la târât în genunchi și pupat moaște, ca să ne înțelegem..)

Și așa am aflat că printr-o revelație Fecioara Maria a comunicat Sfântului Gherasim de la Iordan un ritual prin care se pot ridica la Lumină sufletele copiilor avortați, cu ajutorul ortodoxiei. Urmarea avortului este prezența energiei morții în câmpurile mamei și stringul dintre ea și copilul nenăscut, omorât, poate fi vindecat și astfel sufletul eliberat printr-un ritual pe care numai mama poate să îl facă.

Nu îl voi scrie aici, dar le rog pe toate femeile care rezonează cu ceea ce scriu eu aici să îmi trimită un mesaj și le voi trimite imediat ritualul complet. Este foarte simplu ca acțiune, poate nu atât de simplu ca încărcătură emoțională, dar este necesar.

În articolul anterior vorbeam despre mama mea și despre minunea transformării ei. Transformarea ei s-a desăvârșit după ce a făcut acest ritual. Și nu este singura. Cunosc multe cazuri și am auzit de și mai multe femei a căror viață s-a transformat complet după ce au curățat energetic trauma asta și au eliberat sufletele copiilor lor.

Se spune că după ce se face acest ritual sufletele copiilor avortați se transformă din călăi ai mamei în îngeri păzitori ai ei.

Dragele mele, din suflet vă spun: faceți ce trebuie făcut, i-ați omorât cândva, nu-i condamnați în continuare și nu vă mai condamnați pe voi. Ați făcut ce ați putut, ați suferit destul, iar acum aveți (eu cred cu tărie acest lucru pentru că am văzut miracolul cu ochii mei) șansa de a îndrepta, de a repara și a vă ierta.

Prin asta vă vindecați voi și vă vindecați copiii (toți!), împreună cu toate generațiile care vor veni.

Știu că articolul acesta este mult diferit de ceea ce scriu de obicei și foarte apropiat de dogmă, pe care am evitat-o, dar nu are legătură cu dogma. Este despre curățare energetică, atât de necesară. Și este despre credință adevărată, aceea care mută munții din loc.

Cred într-un Dumnezeu drept, a toate iertător și iubitor, și în om, ca manifestare a Sa. Dar mai cred și în efortul nostru, al fiecăruia în parte, de a ne vindeca, a ne ridica frecvența și a evolua către cine suntem de fapt.

Atunci când noi femeile ne vom vindeca și vom conștientiza ce înseamnă cu adevărat avortul, atunci când ne vom curăța și ne vom ierta pentru ceea ce a fost, pentru că Dumnezeul din noi ne iartă, problema principală este iertarea de sine, vom putea să ne exprimăm esența energiei feminine: prin iubire și iertare ne vom îndeplini rolul primordial – acela de a NAȘTE. Femeia este VIAȚĂ, nu moarte.

Noi, femeile, suntem cele care naștem generația următoare, Haideți să fie o generație sănătoasă, vindecată, curată. Copiii noștri să fie OAMENI și nimeni niciodată să nu treacă cu vederea o crimă, nimeni niciodată să nu mai considere că are drept de viață și de moarte asupra unui copilaș.

E în puterea noastră și e datoria noastră..

Poate ceea ce am scris te-a durut, dar durerea aceea este în tine zi de zi, ceas de ceas, rândurile astea doar au scos-o la suprafață..

Alege să cureți ce este de curățat, să ierți din suflet ce este de iertat, să vindeci această durere, să faci ceea ce trebuie. Poți face asta ACUM, doar alege să vindeci călăul din tine și să redevii o ființă vie.

Dă-ți voie să auzi în sfârșit micul strigăt mut din inima ta..

P.S. “Strigătul mut” (The Silent Scream) este un documentar în care este arătat un avort în derulare și de asemenea este numele unei întregi campanii împotriva avorturilor (se găsește pe youtube). Numele mi se pare de departe cel mai potrivit, de aceea l-am preluat.

Foto: Icoană pictată de Serghei Osipov, Samara, Rusia – el a aflat că mama sa a vrut inițial să îl avorteze și apoi s-a răzgândit. În timpul pictării icoanei a trecut printr-o depresie severă, iar când a terminat de pictat icoana s-a vindecat. În icoană, Iisus și Fecioara Maria țin în brațe și plâng un copil avortat.

 

 

 

 

 

 

Advertisements

Promisiunea

Promisiunea

În urma mai multor comentarii și mesaje primite, simt nevoia să împărtășesc o experiență personală cu voi. Nu prea fac asta, dar acum fac o excepție..

Și asta pentru că e vorba despre o minune.. Iar minunile trebuie împărtășite.

Clar suntem cu toții într-un proces de creștere spirituală, de trezire, de transcendere a vălului care ne-a ținut până acum captivi într-un joc imaginar, în condiția de victime în fața destinului implacabil.

Mulți dintre noi am început să îndrăznim să vedem dincolo de realitatea cunoscută și să ieșim din zona de fals confort. Ne-am asumat cea mai importantă, dar și grea, călătorie: cea către adevărații noi. Reîntoarcere, dacă vreți, sau creație..

Viața aceasta este în primul rând despre fiecare dintre noi, drumul este personal. Și totuși, interconectați fiind, nu putem să ignorăm drumurile celor din jurul nostru, suflete dragi, care pot alege același drum cu noi, pot să rămână unde sunt sau pot alege să o ia pe un cu totul alt drum.

Mulți au această problemă – au ajuns la un nivel de înțelegere, de lucru cu sine, care le schimbă atăt percepția asupra realității cât și vibrația. Nu mai rezonează cu cei dragi lor, și de multe ori trebuie chiar să decidă separarea (temporară, evident, pentru că în mod real nu suntem separați, toți suntem UNUL) drumurilor în viața aceasta, ceea ce evident este o lecție de acceptare a alegerii la nivel de suflet a fiecăruia.

Mulți se întreabă – ce pot face eu să o ajut pe mama, sau pe tatăl meu, sau pe soțul meu?

Putem să-i “creștem’ spiritual pe cei din jurul nostru?

Răspunsul este da, dar nu cu forța. Doar dacă aleg și ei.

Și o să vă împărtășesc o bucățică din povestea mea, deși nu prea fac asta. Dar simt că poate o să ajute cumva, cândva, pe cineva..

Viața mea este SF, aș putea să scriu o autobiografie de Oscar (evident după ecranizare), dar nu o voi scrie, pentru că acum când lucrurile au început să se așeze țin mult să-i protejez pe cei pe care am învățat în sfârșit să îi iubesc, așa cum merită și cum merit.

Mă voi referi aici la relația cu mama mea, pentru că ea are relevanță, nu că n-ar mai fi și altele, dar toate la timpul lor..

Am ales să vin pe acest pământ frumos într-o familie de oameni buni, suflete fantastice, dar înecate în mult prea multă frică și multe generații de suferință. Care suferință transformă oamenii, așa cum toți știm.

Cu mama nu am avut niciodată o conexiune reală, am asimilat de mică pe frică niște reguli clare și atât. Am preluat, ca toți copiii, inconștient, mult din bagajul de suferință al mamei. Nu m-am simțit iubită copil fiind, nu din vina părinților, ci pentru că în familia mea pe linie de generații întregi suferința blocase orice posibilitate de manifestare a iubirii. Iubirea era doar asigurarea hranei, frici, griji și mult, foarte mult control.

A venit la un moment dat zdruncinarea, momentul in care am realizat că nu este ok, pentru că tot ceea ce făceam era transmiterea acestui model găunos mai departe copilului meu. Și atunci am început lucrul cu mine, am săpat în cele mai întunecate unghere (care s-au dovedit mai întunecate decât aș fi putut vreodată să concep și câteodată chiar să duc), am trecut prin 6 ani de furie, revoltă, blamare, resemnare, iar furie, iar revoltă.. până când la un moment dat am renunțat.

Pe relație cu mama, ceea ce făceam era să încerc la nesfârșit să o schimb, să îi arăt eu adevărul, să o “cresc” spiritual. Evident ea bloca, eu mă frustram și prăpastia dintre noi creștea.

A urmat o perioadă de detașare totală (aparentă, pentru că în mod real relațiile cu părinții nu le poți rupe, așa cum nu poți rupe relațiile cu copiii). Efectiv (părea că) nu mă mai interesa.

Discuțiile noastre zilnice (din control, era musai să fie zilnice) erau: “Bună. Ce faci? – Bine, tu? – Bine. Vorbim mâine. Pa. – Pa.”. Atât. Ani de zile.

O viață.

A ajuns bolnavă fizic, nu putea merge, în depresie cruntă, și toate acestea făceau ca negativitatea și agresivitatea să fie la cote maxime, pentru că este un cerc vicios din care cu greu ieși. O condamnam pentru neputința ei și o pedepseam, mai mult sau mai puțin conștient, pentru faptul că nu se putea ridica.

Îi spusesem de mii de ori ce ar putea face pentru a-și ușura sufletul, dar nimic.. Simțeam că după câte făcusem (și am făcut) nu mai pot să car, așa că alesesem să mă detașez (sau așa credeam eu..).

Până într-o zi binecuvântată, când m-am trezit, m-am dat jos din pat și mi-am zis “Ok, nu vrea, o iau pe sus!”. Am sunat-o și i-am spus că o iau eu personal, o duc să facă ce era de făcut, merg cu ea de mână până la sfârșit. Știam că nu e ok să iei omul pe sus, dar am simțit că trebuie s-o fac.

Și atunci s-a întâmplat MINUNEA. Pentru că este o minune.

Deși eram pregătită, nu a trebuit să o iau pe sus. Când a venit ziua în care trebuia să facem ce stabilisem, m-a sunat și mi-a spus să stau liniștită, că s-a dus singură (om care nu putea merge, a luat tramvaiul și s-a dus singură).

A făcut TOT singură. Și credeți-mă, n-a fost ușor.

De ce? Pentru că a simțit în sfârșit că îmi pasă (mie și celorlalți din familie, evident). A simțit iubire. Și atunci s-a ridicat (credeți-mă, în al 12-lea ceas) și a ales să lupte. Sufletul ei s-a eliberat de povara neputinței.

Acum, mama este veselă, fericită, fizic i-au dispărut durerile, îi încurajează pe cei din jur, din cea mai negativă persoană pe care o cunoșteam a devenit cea mai pozitivă, motivațională de-a dreptul, vorbim cu orele la telefon, despre lucruri care contează cu adevărat, știe cât o iubesc și știu cât mă iubește.

Ne-am vindecat. Una pe alta. Prin iubire.

Eu fără ea nu aș fi putut, la fel cum nici ea nu a putut fără mine.

Dacă nu aș fi trăit eu personal povestea asta, nu aș fi crezut. Dar am trăit-o.

Și am înțeles că DA, putem să îi “creștem spiritual” pe cei pe care îi iubim, dându-ne voie să îi iubim, iertându-i și cerându-le iertare, asumându-ne absolut tot în viața noastră fără să-i învinovățim pe ei și făcând TOT pentru ei.

Dar aici, mare grijă: dacă un om este bolnav, nu îți dovedești iubirea față de el îngropându-l în statutul de victimă. MILA este cea mai periculoasă. Mila ucide. Respectă-i drumul ales și ai încredere că este suficient de puternic să iasă singur, să conștientizeze, să se transforme.

Tu doar iubește-l.

Și nu-l lăsa. Nu renunța. Nu fugi.

Și dacă alege să plece, fii alături de el și iubește-l, respectându-i decizia.

Suntem aici împreună și crucile noastre sunt atât de întrepătrunse. Începând noi procesul nostru de vindecare, automat îi transformăm și pe ceilalți, care în procesul lor de vindecare vor desăvârși vindecarea noastră. Pentru că în general avem răni comune, de-asta jucăm în același film.

Nu există pe lumea asta oameni răi. Există doar copii care au suferit prea mult. Și care nu au știut ce altceva să facă decât să se transforme în adulți care atacă și lovesc la rândul lor.

Nu există sentiment mai înălțător, expansiune spirituală mai mare decât să reușești să ajungi să-ți ierți și să-ți iubești agresorul. Din nou, din experiență vă spun, nu din cărți.

Nu există cuvinte care să descrie starea în care îi mulțumești lui Dumnezeu pentru existența agresorului tău, pentru că dacă nu ar fi fost el tu nu ai fi simțit niciodată bucuria vindecării.

Și îi mulțumești.

Și realizezi că nu ai ce să-i ierți, că el a fost binecuvântarea cea mai mare a vieții tale.

Și îl iubești pentru darul lui.

Și te iubești pe tine că ai primit darul lui și l-ai înțeles.

Și te vindeci.

Pentru că vă vindecați unul pe altul.

În același timp.

Pentru că undeva, cândva tu și cel care te-a rănit v-ați strâns în brațe și ați hotărât ca, oricât de greu ar fi, nici unul dintre voi să nu-l lase vreodată pe celălalt. Sunteți două fețe ale aceleiași monede. Sunteți UNUL.

Și v-ați ținut PROMISIUNEA.

 

Sursă foto: https://i.pinimg.com/736x/63/18/86/6318866d9c76435160468358162cd3a4–mother-daughter-art-mother-and-child.jpg

 

 

 

 

 

 

Picarea fisei – comunicare importantă despre Apocalipsă

Picarea fisei – comunicare importantă despre Apocalipsă

Continuăm seria canalizărilor venite de la entitatea excentrică care m-a abordat zilele trecute.

În comunicarea de astăzi ea are câte ceva de transmis despre Apocalipsă, programată după cum știți pe 23 septembrie, anul acesta pică într-o sâmbătă, să se bucure tot creștinu’ în voie la grătar, fără să afecteze cu nimic programul de muncă.

“Băi fraților, apocalipsa înseamnă “revelație”. Adicătelea vă pică fisa. Se aprinde beculețu’. AHA moment. Houston, we have a problem!

De eoni încoace tot Multiversu’ așteaptă cu sufletul la gură să vă treziți fraților odată, sunteți ultimii care mai credeți în moarte, ultimii care vă omorâți între voi, omorâți alte creaturi de pe lângă voi, pe scurt ultimii fraie.. preaiubiți.

Vi s-au dat nenumărate brânciuri, vi s-a dat de înțeles subtil, după care pe față, după care vi s-au făcut scheme, diagrame și grafice, nimic! În pana noastră, s-a decis că e momentul să vă pice și vouă fisa.

Ce vă stresați atât, băi fraților? Ok, e frica de moarte. Vedeți voi cărămida aia de acolo de sus? În orice moment ea poate ateriza în capul vostru și gata, într-o secundă cântați la harpă. Deci de unde stresul ăsta?

Repet, sunteți ultimii care mai cred că mor și ajung în Rai sau în Iad. Am stabilit, Universu’ vă dă dreptate și dacă voi credeți că ajungeți în Iad, fix asta o să experimentați. Și dacă pentru unu’ Iadul înseamnă cazan cu smoală, fix acolo va ateriza. Dacă pentru altu’ Iadul înseamnă teme eterne la trigonometrie, să te ții sinusuri și cosinusuri…

Nu-mi place să fiu eu ăla care vă dă vești proaste, dar sunteți de ceva timp în plină apocalipsă. Că rezistați la trezire și schimbare cu stoicismul vostru caracteristic, e altă treabă. 

Lumea voastră se schimbă. Că unii vor, că unii nu vor, lumea voastră se schimbă. Nu de alta, da’ ne-am săturat, în puii noștri.. Stăm și ne uităm la voi, ne mai crucim un pic, iar ne uităm.. 

Apocalipsa e momentul ăla (poate ultimul… haha, scuze, nu m-am putut abține) în care vă prindeți de tot ce puteați să faceți dar n-ați făcut. O să vi se deruleze prin fața ochilor toate citatele din Paler, Shakespeare și Jung care au circulat în ultimii ani pe facebook și brusc o să le pricepeți pe toate. Pe scurt, fuck!

Dar fiți calmi, acum e doar începutul..

Apocalipsa e în primul rând personală, adică tu Petronela îți vei da seama de niște lucruri, și pe măsură ce mai mulți Petronei se prind, se face un salt de conștiință și umanitatea scapă de toate ideile proaste pe care și le-a băgat singură, din plictiseală, în cap. 

E ceva de speriat în asta? Nuuu..

Acum, sunt câte unii care au început să se prindă de ceva vreme, dar sunt băi nene câte unii care n-or să se prindă decât când o să le pice muntele în cap, sau când se vor trezi cu patul în mijlocul oceanului. Pe bune, ziceți și voi, e vina noastră?

Curg apele pe noi de cât ne-am chinuit să vă trezim, na, câteodată mai e nevoie și de o curățenie generală.

Acum, pe liber arbitru, aveți două variante: fie începeți să vă miorlăiți în stilul caracteristic și să leșinați de zece ori pe zi de frică, fie vă prindeți și voi în al enșpelea ceas că e momentul să vă conștientizați puterea interioară și să observați cu surprindere că imaginea de victimă nu vă mai prinde, indiferent de câte filtre aplicați pe poza de profil.

Destinația finală a drumului: transcenderea fricii de moarte. Tananana! Eliberarea.

Ce penele noastre e așa de nasol să se schimbe lumea asta pe care ați făcut-o voi? Vă place? E mișto?

Reptilienii sunt rugați să nu răspundă. Mulțumim.

Ce harpa mea vă cramponați atât de o realitate evident mizerabilă, inechitabilă, oribilă pe alocuri? Dați-i drumul! Aveți încredere că o să se curețe tot ce e mucegăit și o să rămână ce trebuie să rămână.

Aaaaa, vă e frică să nu fiți tocmai voi mucegaiul?? Aha, în cazul ăsta faceți ceva să nu existe vreo șansă să fiți confundați cu mucegaiul. Că altfel, ghici ce, Cif și Domestos vor acționa la greu..

Reveniți-vă odată, bă preaiubiților, și conștientizați că atrageți fix pe frecvența pe care emiteți. Stați ca șobolanii în frică, veți atrage situații de panică. Totul e în mintea voastră, fiecare o să-și trăiască apocalipsa lui.

În fine, deocamdată atât, vă pup!

Ne vedem curând!

(hahaha, făceam doar mișto, nu ne vedem așa curând.. Hai, reveniți-vă din leșin….)”

Aceasta a fost comunicarea.. Ne auzim duminică!

😉

 

 

 

Hai cu garoafa!

Hai cu garoafa!

Am primit astăzi o comunicare de la o entitate de lumină mai excentrică. Mai jos vă redau informația transmisă în cadrul acestui channeling, este misiunea mea să v-o transmit. În principiu ce încearcă toate armatele arcturiene, siriusiene, pleiadiene etc. să ne zică, da’ neam dacă ne intră ceva în cap, este:

“Băi fraților, lucrurile sunt simple: treziți-vă-n pana noastră odată! V-am trimis profeți, v-am trimis maeștri, v-am trimis preoți, v-am trimis sfinți.. Câte puii noștri vă mai trebuie să vă treziți odată și să vă apucați de treabă??

Nu, prin treabă nu ne referim la plimbatul hârtiilor, asfaltatul șoselelor (haha, scuze, nu ne-am putut abține..), vopsitul pereților sau elaborarea rapoartelor financiare corporatiste, alea de sunteți obligați să le faceți, că fie n-ați învățat carte când erați mici fie ați învățat prea multă, rezultatul fiind comparabil..

Nuuu!! Prin treabă ne referim la misiunea voastră, ce vrea mușchiul sufletului vostru în interior să facă, da’ ceva mai creativ, ceva care vă face pe voi fericiți, ceva ce abia așteptați să faceți, de vă tresaltă cămeșa pe voi de entuziasm!! 

Nu, statul pe canapea nu pare să fie, dar încercați-l următorii 40 de ani și cine știe, poate asta era, voi fiind pesemne niște suflete mai… contemplative..

Așa… Acum cu karma..

Pana noastră!! (chiar se potrivește) Faceți ceva, e evident ce: reglați relațiile cu mama, tata, frați, surori.. Sunteți ofticați pe ei? Ei sunt ofticați pe voi? Luați naibii trei garoafe și reglați odată. De preferat să nu așteptați să luați două..

Ok, v-au făcut aia și aia și ailaltă.. Groaznic!!!!! Dar voi, dacă ați fi băieți dăștepți v-ați prinde și voi în 2017-lea ceas că-n puii noștri voi i-ați ales să mișune, uneori chiar să colcăie pe lângă voi cu un SCOP!!! Vedeți naiba care-i scopu’ și gata.

Pricepeți odată că n-are nimeni ceva cu voi, în afară de voi.. Iertați în pana noastră tot ce v-au făcut (se poate) sau cereți-vă iertare, dacă vreți o să puteți, hai cu intenția!

Că v-a fost nașpa știm, se numește accelerare de karmă, v-ați asumat că v-ați crezut șmecheri, acum puneți mâna și treziți-vă.

Băi fraților, se poate! Alții au făcut-o, n-oți fi voi fraierii fraierilor multiversului ăstuia..

Vedeți? Gata cu karma pe familie.. Trecem la atașamente (legate de altfel, că na, toate-s legate)..

Aș zice “băi, mânca-v-aș” dar sună prost rău…

Reformulez…

Preaiubiților, ce penele noastre vedeți voi în lumea voastră să fie veșnice? Nimiiiiiiic.. Nimic nu e veșnic. Nici alea bune, da’ nici alea rele.. Nici bogăția, da’ nici sărăcia.. Nu vi se pare o veste bună?

Ok, n-aveți bani să treceți strada.. Băi nene, nu vă cred! Ceva ceva poți face să nu mori de foame. Deci ești ok. Când o să crezi că poți face mai mult, poate chiar să-ți iei un croissant, o să reușești chiar și asta..

Și uite-așa, ușor ușor ajungi cu milioanele în cont.

Eeh, să te ții atunci stres! La fel de ușor cumpărând tone de croissante, na că dispar milioanele și revii la o pâne de un leu.. Așa, și? Azi poți să ai, mâine să n-ai. Azi poți să n-ai, mâine să ai. Totul e în capul tău.

Dacă tu crezi că nu poți, Universul vine și e de acord cu tine, că doar nu contrazici nebunu’.

Deci ideea e că poți, frate, că nu ești tu mai defect decât vecinu’ cu Porsche.. Singura diferență între tine și el e că el știe că poate, iar tu știi că nu poți. Atât. Schimbă-ți în pana mea modul de gândire și o să vezi că merge.

Acum, trecem pe relații.. Te-a părăsit Gigica. Pff, nașpa. Pune naiba mâna și prinde-te ce anume din tine a făcut-o p-aia să plece, mai ales ce anume a atras-o din prima, așa defectă cum sigur ți se pare acum că era, mergi încă o dată la mama și tata cu garoafe că p-acolo e problema, patternuri in relații bla bla, te prinzi că ești băiat deștept, sunt mii de citate pe facebook, și gata.

Îți identifici patternurile din relațiile disfuncționale din copilărie, mai dai încă o tură cu garoafe, inclusiv pe la Gigica, și gata!!! Te-ai vindecat și de atașamentele emoționale.

Buuun! Am echilibrat karma, am eliminat atașamentele..

Știu, o să ziceți că acum muriți.. Nuuu, băh.. Acum riscați să trăiți și voi, în penele voastre..

Băi fraților, noi din lumea asta de dincolo sincer vă spunem: ni s-a luat de miorlăiala voastră permanentă! Băi nene, da’ reveniți-vă odată! Ce puii noștri de co-creatori sunteți voi? Deja tot Multiversu’ se simte jenat..

Hai trezirea că avem treabă!”

Aceasta a fost prima parte a comunicării. Simt că vor urma și alte părți, probabil detalieri, entitatea de lumină are multe să ne transmită, nu toate pot fi redate mot a mot, după cum vă puteți imagina, voi folosi variante cenzurate, pentru ca și copiii sub 18 ani să aibă acces la informație.

Între timp, hai cu garoafa, fraților!