Am vrut să scriu despre iertare. Cel mai mare dar pe care îl poate primi un om.

Dar, încercând eu să formulez diverse idei, m-am trezit că mi-a dispărut subiectul, pentru că atunci când se atinge nivelul de iertare însuși cuvântul în sine nu mai are sens.

Din punctul meu de vedere iertarea nu este un proces, nu este o acțiune, nu este o întâmplare. Capacitatea de iertare este un dar. Cel mai mare dar pe care poate să îl primească un om, pentru că iertarea (adevărata iertare) se transformă în iubire necondiționată.

Cu toții am trecut prin experiențe diverse, mai mult sau mai putin traumatizante, cei din jurul nostru de multe ori ne-au lovit, conștient sau nu.. Dar cine sunt ei? Oglinzile noastre, reflexiile noastre, manifestarea propriei noastre agresivități.

Copii fiind, cu toții am experimentat situații de umilire, respingere, diverse traume emoționale și chiar fizice. Copii fiind, nu am înțeles de ce lumea asta în general și mai ales oamenii cei mai apropiați nouă au putut să ne rănească atât. Ne-am luptat să ne apărăm, ne-am construit carapace cât mai sofisticate, personalități cât mai dure, totul pentru a ne asigura că nimeni niciodată nu ne va mai răni.

Am blocat orice deschizătură, cât de mică, în carapacea noastră, pentru că emoțiile nu pot fi filtrate. Mai bine închizi ușa complet și te izolezi de toate emoțiile decât să riști să intre, pe lângă emoțiile pozitive, și cele negative, atât de dureroase.

Am blocat de multe ori și orice amintire a unui eveniment dureros, am ascuns sub grele lespezi orice amintire a unei traume. Ne-am luptat zeci de ani să ținem lespedea complet ferecată, pentru că presiunea durerii, a furiei, a neputinței risca să ne dărâme. Și am făcut bine. Atunci ne-ar fi dărâmat.

Dar vine un moment în viață când nu mai poți să ții acea lespede închisă, presiunea interioară a tuturor emoțiilor reprimate este atât de mare încât nu ai altă variantă decât de a ridica, treptat, lespedea de pe mormântul vechiului tău eu.

Și cât de greu este!

Atunci descoperi în cele mai ascunse unghere ale sufletului tău, ale trecutului tău, monștri adevărați, călăi și vrăjitoare.

Și poți alege să te lupți cu ei, cu neînțelegerea copilului de atunci, sau poți să-ți asumi poziția adultului care ești azi. Tu poți acum să înțelegi.

În viața asta am înțeles, prin experiența mea, că cel mai important lucru este intenția. Asta de fapt a născut totul. Simpla intenție de a ierta face cu adevărat minuni. E greu până ajungi să-ți dai voie să  ierți. Cel mai mare conflict acesta este.

Dar când ajungi să poți să îți spui ție “vreau să iert” Dumnezeu va face minuni. Atunci tu devii creatorul propriei tale fericiri, atunci încep eliberarea și vindecarea ta. Pentru că dacă tu decizi asta, de undeva de Sus, de acolo din tine, ți se va da cel mai de preț dar: IERTAREA.

Iertarea nu este un cuvânt, așa cum nici iubirea nu este. Iertarea este o grație divină care se pogoară asupra ta, atunci când ai dovedit că meriți. Când ai făcut tot ce a depins de tine, când ți-ai învins demonii victimizării, când ți-ai asumat complet responsabilitatea vieții tale, când ai înțeles că ai venit cu această responsabilitate din momentul în care ai văzut pentru prima dată lumina zilei. Când ai avut curajul de a retrăi acele emoții dureroase.

Atunci când înțelegi cu adevărat că totul este un drum ales de tine, nu este nimic ce nu poți ierta. Din experiență proprie vă spun, NIMIC. Nu există călăi, nu există victime. Există doar un drum pe care ni l-am asumat pentru a ajunge la adevărata cunoaștere, cunoașterea de sine.

Pe drumul iertării (atât a celorlalți cât și a noastră), începem cu “Ceea ce ai făcut nu are nicio scuză, nu meriți iertarea mea.”

Al doilea pas, iertarea “dușmanilor”. “Te iert, deși ești dușmanul meu.”  Manifestare maximă a ego-ului.

După care reușim să spunem cu jumătate de gură “Te iert.”, și totuși un “dar…” se simte în voce.

Mai facem un pas și dispare și “dar…”-ul de după “Te iert.”.

Însă, adevărata iertare este atunci când te chinui să îți amintești ce anume aveai de fapt de iertat, și nu poți. Să-ți amintești. Atunci este adevărata eliberare. Pentru că da, realizezi că nu este nimic de iertat. Atunci ai primit DARUL adevărat, vindecarea ta.

Citesc des mesaje și îndemnuri la iertare, sintagme de gen “iartă-l și trimite-i iubire necondiționată” cuiva care ți-a greșit, sau “îmi trimit mie iertare și iubire necondiționate”. Sună atât de bine, și este, dar oare câți suntem cu adevărat acolo? Oare câți suntem la nivelul de iubire și iertare necondiționate?

Putem doar să ne facem treaba și să muncim cu noi, până la momentul în care vom primi acest dar. Putem practica iertarea în viața noastră zi de zi, în fiecare zi mai mult. Pentru că dacă nu reușim să ne iertăm vecinul care ne-a ocupat locul de parcare sau pe cel care ne-a călcat pe picior în autobuz, cam câte șanse avem să ne iertăm pe noi sau pe cei apropiați în situații cu adevărat dureroase?

Atât timp cât considerăm că avem lucruri de iertat altora suntem condamnați să rămânem ferecați în propria noastră rană. Doar conștientizarea faptului că nu avem ce să iertăm nimănui ne poate elibera.

 

Advertisements

One thought on “Deci ce-ar fi de iertat?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s