Copiii adevărului

Copiii adevărului

După ce am băgat în faliment industria producătoare de linguri, negându-le practic produsul, vreau să scriu astăzi despre un subiect sensibil pentru mine și probabil pentru noi toți, despre ADEVĂR.

Nu, nu mă refer aici la Adevărul Universal, mă gândesc că înainte de a avea pretenții să ajungem la el fiecare dintre noi are datoria de asculta nevoia sufletului de a fi în adevăr, adevărul de aici, de pe pământ, unde lingura pare al naibii de reală.

Mă voi referi la ADEVĂR și mai ales ascunderea lui în familiile noastre perfecte.

Când eram mică recunosc cu mâna pe inimă, îmi plăceau telenovelele. Na, am zis-o… Când am crescut mai mare m-am prins și de ce: și eu trăiam o telenovelă. Cumva la televizor părea mai mișto decât în realitate. Mult mai mișto.

Mințim persoanele din jurul nostru, de la cele mai neînsemnate (în aparență) fleacuri, până la lucruri grele, cu impact major asupra celorlalți. Ne mințim că-i mințim pentru a-i proteja. De fapt mințim pentru a ne proteja. De fapt mințim din frică.

Întâmplător sau nu, cunosc și am intrat în contact cu oameni de toate categoriile sociale, dar cu nivel de educație peste medie, ale căror vieți sunt absolut incredibile. În familiile noastre (nu toate evident, dar am fi uimiți în cât de multe) sunt păstrate secrete uriașe, se ascund lucruri grele, totul din frică și neasumare.

Mă voi referi în mod special la părinții care ascund lucruri copiilor. Sunt cazuri de copii adoptați care habar n-au o viață întreagă că au fost adoptați, sunt cazuri de abuzuri, sunt cazuri de copii crescuți de tați care habar n-au că acela nu este copilul lor, și lista poate continua.

Acestea sunt realități grele. Dar mai sunt realități aparent “ușoare”, în care copilul este mințit de părinții săi cu iluzia unei familii, părinții se prefac că totul este minunat deși când musafirii pleacă răbufnește realitatea cruntă. Sau nu răbufnește, ci doar se instalează tăcerea.. la fel de cruntă.

Nu judecăm aici sub nicio formă, fiecare face cât poate, dar sunt adevăruri care trebuie spuse.

Dragi părinți, cu voi vorbesc, să știți un lucru: un copil nu este un animăluț. Este un suflet. În general mult mai evoluat ca voi. Puteți să vă prefaceți o viață că relația dintre voi este minunată, copilul simte CEEA CE ESTE și va absorbi energetic mizerabilul model pe care i-l afișați, și se va lupta o viață să identifice în lungi ședințe de psihoterapie de unde are inoculat acest greșit reper de relație, și se va zbate mult până când va reuși să se elibereze. Iar voi atunci vă veți întreba de ce nu este “realizat”, așa cum vă doriți.

Și nici atunci nu vă veți putea uita în oglindă să vedeți cauza reală, pentru că minciuna se îngroapă din ce în ce mai mult și puterea de a te vedea cine ești cu adevărat scade, energia voastră scade..

Da, veți spune că și-a ales această lecție de viață, nu e vina voastră. Corect, nu de vină vorbim aici. Viața lui este responsabilitatea lui, iar el și-o va asuma. Ce vă întreb eu pe voi este: voi când vă veți asuma responsabilitatea pentru a voastră?

Legat de toată minciuna care plutește ca un nor negru peste noi toți (în toată societatea, dar minciunile din familii au un impact enorm), atunci când toți vom înțelege că toată informația, TOATĂ, este prezentă în acest câmp informațional la care toți avem acces, vom înțelege că doar pentru că nu-i spunem cuiva ceva (indiferent ce și indiferent cui) nu înseamnă că el nu știe.

Știe, pentru că informația plutește undeva între noi, poate nu reușește să decodifice cu subiect și predicat, dar ȘTIE, și energetic va reacționa.

Întâmplător (sau nu), știu bine ce înseamnă o amintire reprimată. Știu bine ce înseamnă să simți acel adevăr (de multe ori greu chiar de imaginat) chiar dacă mental nu îl poți accesa decât din când în când, parțial. Știu bine că tot ceea ce experimentezi ca și copil (indiferent de vârstă, chiar de la cele mai fragede) ți se impregnează în tine și este cu tine, indiferent cât se luptă cei din jurul tău să păstreze lucrurile îngropate.

Copilul simte ceea ce este, copilul păstrează în el tot adevărul, chiar dacă voi credeți că e “prea mic”, “o să uite”..

Pentru părinții care adoptă copii.. Adopția unui copil este un lucru fantastic, voi schimbați destine și faceți minuni. Dar spuneți-le întotdeauna adevărul, nu îi mințiți, pentru că ei ȘTIU. Și dacă voi îi mințiți, ei își vor pierde încrederea în propria lor simțire, în propria lor intuiție, și își vor trăi viața în derivă și în confuzie. Adevărul este singurul care vindecă și eliberează. Și singurul care UNEȘTE.

Pentru mamele care fac copii cu alți bărbați decât soții lor și din frică, rușine, păstrează secretul până la moarte (ați fi uimiți cât de frecventă este situația asta), nu vă judec, departe de mine gândul ăsta, DAR să fiți sigure că atât soțul cât și copilul știu adevărul. Prin lipsa de asumare vă condamnați la iadul cel adevărat, pentru că vinovăția vă va mânca din trup și din suflet. Dar aici nu este (doar) despre voi.

Copilul vostru vă va urî o viață fără măcar să știe de ce, sfâșiat între ura pe care o simte și propria vinovăție și autoblamare că este atât de rău încât își urăște mama, care iată, pare perfectă..

Pentru părinții care nu le spun copiilor că mai au frați sau surori din relații cu alte persoane.. Viața e interesantă, știu nenumărate cazuri în care viața în regia ei perfectă a scos la suprafață inclusiv situații de genul acesta. Ați fi uimit cât de mult seamănă fizic un copil cu părintele care fie nu știe despre existența lui, fie nu îl recunoaște. Inconștient, întreaga lui ființă își dorește recunoașterea și acceptarea. Și adevărul.

Și mai sunt cazurile de abuzuri, de orice fel. Aici lucrurile sunt atât de grele încât e greu de vorbit despre ele. La fel, am fi uimiți câte drame de genul acesta zac ascunse adânc în familiile noastre în aparență respectabile, religioase, “perfecte”. De ce? Pe lângă multe cauze ce curg ca smoala din generație în generație, mai este ignoranța.

Pare crima perfectă. Spun crimă pentru că da, este o crimă să abuzezi un copil. Mult mai rău ca o crimă reală. Dar din ignoranță, există concepția că “e copil.. uită.. nu contează”. Dragilor, copiii nu sunt obiecte și nu sunt animale. Nu uită nimic din ce trăiesc.

NIMIC.

Toți greșim. Unele greșeli sunt mai apăsătoare ca altele. Dar lecția pe care am venit să o învățăm este să ne asumăm. Să ne cerem iertare. Să înțelegem o dată pentru totdeauna că doar acoperind cu un preș mai mult sau mai puțin strălucitor o mare grămadă de rahat nu vom acoperi mirosul, nu vom putea opri viermii să iasă la suprafață.

ȘI VOR IEȘI.

Oricât de mult am crede că protejăm persoanele din jurul nostru prin minciună, de fapt ne manifestăm doar propria frică și nevoie de a ne proteja pe noi. Egoism. Ne păstrăm încă o perioadă lumea noastră mică și într-un echilibru aparent, atăt de fragil.

Adevărul vindecă, oricât de dureros ar fi, pentru că oricum noi toți îl cunoaștem, la un nivel conștient sau nu.

Înainte de a atinge Adevărul Universal, poate ar trebui să privim din față, cu responsabilitate, tot ceea ce nu am spus niciodată, nu ne-am asumat, am ignorat și am sperat că scăpăm cu asta. Oricât de adânc îngropat ar fi, adevărul iese ÎNTOTDEAUNA la suprafață.

Iar aceasta nu este blestemul nostru, este salvarea noastră. Dar ratăm lecția de a fi suficient de puternici să exprimăm noi adevărul despre noi, așa cum suntem.

Toți suntem copii, apoi unii dintre noi ne transformăm în părinți. Cunoaștem atăt de bine ambele roluri.. Doar adevărul și asumarea pot să rupă lanțurile karmice care propagă abuzurile (de orice fel) mai departe, către copiii și nepoții noștri.

Părinții noștri poate n-au putut, dar noi putem. În orice moment.

Și acum vouă, dragi copii, vă spun: credeți cu toată tăria în ceea ce simțiți, aveți adevărul în voi și nimeni niciodată nu vi-l va lua. Înțelegeți-vă părinții, nu au putut mai mult, dar voi sigur puteți. Chiar dacă ei nu pot să ridice ochii către voi și să vă spună adevărul, munciți cu voi pentru a ajunge să-i iertați și să-i iubiți. Iar atunci o minune va avea loc, și voi și ei vă veți vindeca. Și poate vor avea puterea de a spune, pentru că vor simți că singura voastră reacție va fi eliberarea și bucuria.

Dar chiar dacă tot nu vor putea să verbalizeze, ei vor simți eliberarea pe care voi ați dăruit-o. În primul rând vouă, și apoi lor. Și atunci veți simți că v-ați îndeplinit o parte importantă a misiunii cu care ați venit aici.

Viața curge spre adevăr. Mai întâi personal… Și abia pe urmă universal.

This. Isn’t. Real.

This. Isn’t. Real.

Gata, am revenit.. Am ieșit din post și rugăciune. De fapt, încercam și eu să verific dacă în mod real “îți ia doi ani să înveți să vorbești și 60 de ani să înveți să taci”. Nu-mi iese.

Sper că toată lumea a supraviețuit tuturor lunilor noi, pline, sau doar plinuțe.. Sper că ați driblat elegant toate cuadraturile și opozițiile, steliumurile și crucile cosmice (iar am făcut research pentru articol).

Mulțumesc pentru toate mesajele primite, totul e ok, n-am murit. Îmi cer scuze tuturor celor ușor sau chiar crunt dezamăgiți din acest motiv.. Sunt pe poziții.

Deși dacă stau să mă gândesc, mi se pare mișto, chiar new age așa, ideea unui blog de tăcere. Ce poate fi mai spiritual? Putem să zicem că suntem într-o continuă meditație ;). Hmm, aș putea chiar percepe o taxă..

Hai să vă zic ultima conștientizare care m-a pocnit.

Ați văzut Divergent? Foarte interesant filmul, fix ce trăim noi. Un film profund, și da, actorul din rolul principal e chiar mișto.. Fetelor, merită! 😉

Cu riscul de a mă transforma în IMDB, vă spun în două cuvinte: e vorba despre o societate utopică în care lumea este divizată în 5 clase complet separate, fără nicio interacțiune între ele, iar fiecare membru trebuie să aleagă în care clasă se încadrează.

Vă sună cunoscut?

Cea mai tare parte este testul la care sunt supuși toți, mai întâi pentru a identifica în ce categorie socială se încadrează, iar apoi testul final prin care sunt validați ca membri definitivi ai acelei categorii. Testul final este înfruntarea celor mai adânci frici.

Tot nu vă sună cunoscut? 🙂

Li se inserează un ser care îi proiectează într-o realitate în care cele mai profunde frici prind viață. Modul în care reușesc să iasă din situațiile limită îi validează sau nu ca membri ai categoriei pe care au ales-o.

În vreme ce majoritatea se încolonează cuminte fiecare în categoria în care pare să se încadreze, există unii oameni – divergenții – care nu se încadrează nicăieri, astfel devenind pericole pentru societatea cu reguli clare. Sunt omorâți dacă sunt descoperiți.

Eee, dacă nici acum nu vă sună cunoscut…..:)

Și ca să mă urască total cei care poate nu au văzut filmul (deși actorul e chiar mișto…) și voiau să-l vadă, esențial este momentul în care eroina este prinsă într-o cușcă din sticlă care se umple cu apă (frica de înec). Acoperită de apă complet, rostește cuvintele conștientizării care o eliberează și o duce la următorul nivel:

“THIS ISN’T REAL”

Oare nu asta trăim noi chiar acum?

Divergenții sunt cei care reușesc să-și depășească cele mai adânci frici printr-un “simplu” mod: recunoscând existența testului. Ei știu și simt cu toată ființa lor că totul este un joc. O iluzie. Reușesc să se ridice de la nivelul emoțiilor (generate de frici) la un nivel superior în care ei știu că apa care pare să-i înece nu e reală. Focul care pare să-i ardă nu e real. Nimic nu este real.

Totul și toți din jurul nostru sunt creație a conștiinței noastre jucăușe. Singurele lanțuri care ne țin în jocul ăsta sunt emoțiile, și ele iluzie. Vălul. Ce trebuie să transcendem.

Este o mare diferență între a ști ceva și a conștientiza acel lucru. Mental, ne jucăm de atât de multă vreme cu toate aceste teorii, wall-urile facebookului sunt pline ochi cu citate cu oglinzi, cu noi care ne creăm propria realitate, bla bla.. Toate adevărate de altfel.

Dar, oare câți dintre noi chiar conștientizăm cu adevărat ce spunem/citim/auzim?

Dacă reușim (nu peste noapte, presupune o muncă nu chiar ușoară) să ne retragem conștiința în locul acela de unde putem vedea clar iluzia jocului, transcendem vălul și rupem lanțurile emoțiilor.

Acolo unde este atenția noastră este conștiința noastră. Mutând atenția de pe emoții pe conștientizarea că ele nu sunt reale, putem, dacă vrem cu adevărat și muncim pentru asta, să ne detașăm de ele, pentru că ele există doar în măsura în care le validăm și le alimentăm cu energie.

Totul este creația conștiinței noastre, energie în formă mai mult sau mai puțin condensată (fapt demonstrat de altfel prin fizica cuantică).

Scopul este reîntoarcerea noastră în oceanul infinit de conștiență din care am venit. Dar, așa cum văd eu lucrurile, nimeni nu va putea ajunge acolo până când ultimul dintre noi nu va ajunge și el acolo. Asta este frumusețea, toți suntem Unul. Eu fără tine nu pot, nici tu fără mine. Nu de alta, dar eu te-am creat în realitatea mea și tu m-ai creat în realitatea ta. Suntem interconectați. Fără tine, realitatea mea nu este completă.

Fără tine, eu nu sunt completă. Nici tu fără mine.

Conștientizând asta, rănile sacre cam dispar, nu-i așa? Ce separare? Ce abandon? Ce respingere? Cine pe cine?

Fire practică, când mi-a picat mie fisa, primul impuls a fost să caut metoda prin care să modific (pe ici pe colo) realitatea pe care conștiința mea a creat-o. Ei, țeapă! În locul ăla de unde vezi jocul, detașat de emoții, realitatea creată e chiar cool. Acceptând-o exact așa cum este și nevrând să o schimbi (pentru că orice dorință de schimbare clar are la bază o emoție negativă), ea evoluează exact așa cum trebuie, conform noului tău nivel de conștiință.

Hai că suntem bine! 😉

Închei în forță în același stil hollywoodian, amintindu-vă că bufnițele nu sunt ceea ce par, iar lingura nu există. (cine știe, cunoaște.. si va înțelege :)))

Dar mai ales…

THIS

ISN’T

REAL.