Ești fericit? Te simți bine, nu?? Se vede frumos de-acolo de la Tine?

SPUNE-MI! SE VEDE??

Tu nu te ții de cuvânt.. Niciodată! Mi-ai promis nemurirea, mi-ai promis fericirea, mi-ai promis iubirea, mi-ai promis că nu mă vei părăsi niciodată. Așa ai zis, îmi amintesc și acum ziua aia blestemată în care am plecat.. În care m-ai gonit.. În care m-ai rupt și m-ai aruncat ca pe un dinte stricat..

Și eu? Eu ca proasta te-am crezut! Te-am crezut când ai spus că vom fi tot timpul împreună, eu și Tu.. În tâmpenia mea atunci simțeam că nimic și nimeni nu ne va despărți, pentru că eu eram Tu și Tu erai eu.

Și Te-am crezut când mi-ai spus să sar. Și am sărit!

Dar nu ai catadicsit să îmi spui nimic, nu mi-ai spus că mă vor sfâșia, că vor rupe bucăți din mine, că mă vor târî în cel mai negru noroi, că îmi vor ucide pe rând mintea, inima, sufletul, spiritul..

Nu mi-ai spus nimic. Ai tăcut ca un laș și mi-ai lăsat povara lumii pe umeri. Și am dus-o. Fetiță fiind, m-au strivit. Cumva am supraviețuit, ciuntită și însângerată. Fată fiind, m-au făcut să îngrop tot ceea ce eram, pentru a le face pe plac. Și totuși am mers mai departe. Femeie fiind, mi-au anihilat și ultima fărâmă de candoare. Și uite-mă. Sunt totuși aici.

Și urlu la tine într-o ultimă întrebare: EȘTI FERICIT??

Te ascunzi.. Normal. Te înțeleg..

Dar știi că nu Te poți ascunde la nesfârșit..

Urlu, zbier, dar știu că nu are sens. Degeaba…

Tu ești eu și eu sunt Tu. Cu cine să mă cert, pe cine să blestem?

Cel mai mult Te urăsc pentru că nu pot să Te urăsc fără să mă urăsc pe mine. Și știu.. simt.. cu cât Te urăsc mai mult cu atât noroiul crește. În ultima săptămână a crescut de la nivelul genunchilor până la gât. Atât de mult Te-am urât.

Și oricât de mult aș vrea să continui să Te urăsc, știi ce?

Nu mai pot..

Chiar nu mai pot..

RENUNȚ.

Știi, în ultima vreme au început să îmi revină flash-uri cu mine și cu Tine; cum eram noi înainte. Înainte să sar.

Încet încet parcă încep să-mi amintesc câte ceva, prin ceață, dincolo de minciunile lor, de programele lor, de religiile lor, de preoții lor, de vălul lor. Flash-urile astea au început de ceva vreme, dar Te uram atât de mult…

Dar, uite, acum că am renunțat să Te urăsc, îți spun, deși nu-Ți datorez nimic în afară de viața asta mizerabilă, să știi că am început să-mi amintesc.. cum mă țineai în brațe, cum mă mângâiai, cum mă încălzeai, cum îmi povesteai cum m-ai făcut..

Ah, asta era povestea mea preferată! Când îmi spuneai cum ai cules o rază din Tine, ai suflat spre ea și m-ai creat exact așa cum sunt, perfectă, întreagă, frumoasă.

Și îmi spuneai că niciodată nu o să pleci de lângă mine, pentru că fără mine Tu nu exiști, ești defect, ciunt, neterminat. Și eram atât de fericită! Și Te iubeam atât de mult!

Dar pe urmă ai venit cu jocul ăsta stupid și crud. Acum îmi amintesc cât de amuzant mi se părea. Și cât sens avea, când mă țineai Tu în brațe. Și am zis DA. Mă simțeam atât de puternică, cu Tine și pentru Tine puteam să fac orice, să înfrunt cel mai negru iad, convinsă că-mi voi regăsi drumul spre Tine.

Atât de mult Te iubeam. Atât de mult credeam în Tine. Atât de mult credeam în mine.

Offff, parcă încep să-mi amintesc..

Offf, vezi Tu, eu n-am știut că iadul e atât de negru; n-am știut că durerea e atât de mare. N-am știut că o să mă lași atât de singură.

Iar acum, că am decis că nu mai vreau să Te urăsc, recunosc, întotdeauna m-am întrebat cum de am reușit să rămân vie, să mă ridic de atâtea ori, să merg mai departe cu încăpățânarea mea nebună…

Offf, cred că încep să înnebunesc..Se poate să fi fost atât de oarbă? Se poate să fi fost lângă mine tot timpul ăsta blestemat? Se poate să mă fi ținut totuși de mână dar eu să nu vreau să simt atingerea Ta?

Oare înnebunesc sau m-am îmbolnăvit? Simt niște furnicături care îmi umplu tot corpul, îmi simt tot sângele cum fierbe, fiecare celulă cum se agită, fiecare fir de păr cum se ridică pe mine….

O fi oare….? Nu, nu se poate.. Și totuși..

E un sentiment ciudat, de-a dreptul înspăimântător, inima stă să îmi iasă din piept..

Da, după atâta timp, după o viață întreagă simt.. IUBIRE. Da, nu știu cum știu, nu m-a învățat nimeni, dar sunt sigură că asta simt.

Iubire. Și bucurie. Și recunoștință.

Acum simt că fiecare lovitură de palmă a fost o treaptă, fiecare rană un dar, fiecare bucată de carne ruptă din mine o binecuvântare, pentru că ACUM este prima oară când văd cine sunt eu de fapt.

Și știi ceva? Pentru prima oară nu mă mai doare.

Și pentru prima oară îmi este atât de clar DE CE.

Ții minte cum îmi spuneai tot timpul că eu sunt Tu? Ei bine, da, e fix stilul meu să nu cred pe nimeni pe cuvânt, nici chiar pe Tine.. A trebuit să descopăr eu asta. Pfff.. Puteam să te cred pe cuvânt, dar nu.. Am avut nevoie de confirmarea puterii mele interioare, a “Tine”-lui din mine.

Și da, acum Te simt cu toată ființa mea. Și Te iubesc. Și mă iubesc. Și sunt atât de fericită!

Mai stau un pic pe aici, că acum că am început să-mi amintesc, îmi amintesc că mi-ai promis și Cerul și Pământul și toate universurile, ale mele sunt toate! Cred că a venit momentul să le revendic, ce zici?

Mai stau puțin, dar pune totuși de cafea.

Vin ACASĂ!

Sursă foto: http://img05.deviantart.net/5234/i/2016/013/c/1/yin_and_yang_wallpaper_by_jojoesart-d9ntq8k.jpg

 

 

Advertisements

5 thoughts on “Tu, eu.. Mai ții minte?

  1. Te onorez cu recunoștință! Ai “bineCuvântat” pentru multe suflete… Acesta este Adevărul simțirii. Conștientizarea supremă. Eu sunt Tu

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s