Pe măsură ce înaintăm pe drumul vieții și începem să ne cunoaștem mai bine, să ne vedem așa cum suntem, să ne acceptăm așa cum suntem, încep să apară darurile. Iar cele mai importante daruri sunt întâlnirile cu sufletele apropiate, familiare, cunoscute de când lumea și pământul și universurile, familia noastră de suflete. Încep să apară oameni cu care conexiunea sufletească este instantanee, cu care gândești la fel, simți la fel, oameni pe care îi simți ca fiind parte din sufletul tău.

Ei apar exact când trebuie, nici mai devreme nici mai târziu, atunci când conectarea cu sinele tău îți permite conectarea cu ceilalți. Pot fi “străini”, pot fi oameni cu care poate te-ai mai intersectat într-o altă perioadă a vieții, dar atunci nu ai reușit să îi vezi, poate nici ei pe tine.

Fiecare dintre ei are un dar, rolul unora este să te “lovească” până îți destructurezi zidurile de apărare cu care te-ai înconjurat, rolul altora este să te ajute să-ți pansezi rănile, să cureți ce este de curățat, să te ajute să te centrezi pe cine ești cu adevărat. Până la urmă toți sunt oglinzi, toți reflectă părți din tine, unele frumoase, altele greu de acceptat.

De cele mai multe ori într-o relație dintre doi oameni, indiferent de tipul ei – prietenie, cuplu, relație părinte – copil, relație profesor – elev – rolurile se schimbă, întotdeauna profesorul va învăța și el ceva de la elev, părintele de la copil, prietenii și iubiții unul de la celălalt. Dar doar dacă își dau voie.

Mare este victoria atunci când putem recunoaște în orice “agresor” sau “vinovat”pe care l-am întâlnit pe parcursul acestei vieți, un suflet apropiat care ne-a învățat o lecție de care aveam nevoie într-un anumit moment. Poate lecția a fost chiar să ne desprindem de el, și ce lecție importantă!

Singurele care transformă sunt suferința și iubirea. În orice moment putem alege una dintre cele două. Dar, din păcate, suferința e ceea ce știm bine, ne este familiară, pe ea o cunoaștem. De aceea în mare parte alegem transformarea prin suferință. Și chiar și așa, ne ajutăm unii pe alții, pentru că cineva trebuie să scoată suferința din noi la suprafață..

Deși întotdeauna, în orice moment, avem la îndemână iubirea, ne este atât de frică de ea încât preferăm la nesfârșit să alegem drumul bătătorit al suferinței. Dacă reușim să ne ținem tari pe drumul acesta atât de bine cunoscut, cândva vom ajunge să conștientizăm că ceea ce ne doream era lângă noi, mergea întotdeauna lângă noi, dar eram prea orbiți în suferința noastră ca să o observăm..

Așadar, după ce am început să ne cunoaștem, vin în viața noastră oameni cu aceleași răni, cu drumuri asemănătoare, cu structuri de apărare similare, atrași de energia noastră. Este normal, suntem energie, rezonăm pe aceleași frecvențe. Întotdeauna suntem atrași de frecvența celor care și-au vindecat răni similare, și tot așa alții vor fi atrași de “soluția vindecării” din câmpurile noastre.

Pentru că ne vindecăm unii pe alții, ne sprijinim unii pe alții, ne înălțăm unii pe alții..

În momentul în care suntem capabili să ne conectăm cu noi, automat ne vom putea conecta și cu alți oameni pe care îi întâlnim. Poate doar noi în aparență, dar asta nu contează..

Și vom întâlni suflete dragi sufletului nostru, suflete pe care le cunoaștem dintotdeauna, pe care le recunoaștem din prima secundă, dar care poate nu au ajuns la punctul la care ne pot recunoaște pe noi. Și da, este un test. De acceptare, de iubire necondiționată, dar și de putere.

Pentru că avem de ales între a ne trăi adevărul nostru și a le spune în față, direct, tot ceea ce știm sau credem și mai ales suntem, cu riscul de a-i pierde, sau de a ne preface că nu vedem anumite lucruri, astfel păstrându-i în viața noastră.

Este testul iubirii necondiționate, în care atașamentele nu au ce căuta. Și este greu.

Și cumva ajungem în rolul de “agresor”, așa cum alții au fost cu noi, asumându-ne ingrata misiune de a le spune celor de lângă noi adevăruri dureroase pentru ei, de a le pune în față oglinzi greu de suportat.. Dar alegem conștient să facem asta pentru că știm că pe de-o parte nu putem trăi în afara adevărului nostru, iar pe de altă parte știm că asta îi va ajuta mult mai mult decât încurajarea pe o cale mincinoasă.

Și ne asumăm neînțelegerea lor, lupta lor, agresivitatea lor, respingerea lor, ura lor, dispariția lor din viețile noastră. Poate cândva vor înțelege, și ne vom reîntâlni zâmbind.. Dar poate (de cele mai multe ori) nu vor realiza pe parcursul acestei vieți și atunci trebuie să învățăm că până la urmă conexiunea sufletească a fost dintotdeauna și va fi întotdeauna, chiar dacă momentan jocul iluziei pare că a ucis-o.

Și cum dar din dar se face rai, dăruim o fărâmă din cine suntem noi, un adevăr care îi poate ajuta, dacă acceptă , să crească și să se cunoască, iar ei la rândul lor ne dăruiesc ceva neprețuit: lecția de acceptare și de vindecare de atașamente. Dar doar dacă ne dăm voie.

Iar toate aceste daruri sunt posibile datorită iubirii, pentru că fiecare va accepta darul pe măsura capacității de a iubi și a accepta iubirea.

Viața nu este nimic altceva decât un schimb permanent de energie, de daruri. Indiferent de forma pe care ele o îmbracă, dacă reușim să conștientizăm acest lucru totul începe să aibă un mare sens.

Iar când reușim să îndepărtăm toate blocajele și zidurile din jurul inimilor noastre și ajungem în sfârșit la iubire, descoperim că prima (și ultima) lecție este să renunțăm la ceea ce credeam că este obiectul iubirii noastre, pentru simplul motiv că iubirea nu are obiect.

Am fost învățați că trebuie să iubim pe cineva, ceva.. Nu ne-a spus nimeni că iubirea este o stare, starea noastră naturală, firească. Nu are legătură cu nimeni anume, dar are legătură cu tot ceea ce este.

Iar dacă iubești cu adevărat pe cineva, îl lași liber..

Și astfel te eliberezi pe tine..

Sursă foto: http://weclipart.com/gimg/A6E35F8AD8D300CE/0414f30b4cca4a2001a7478a019bd6f6.jpg

 

 

Advertisements

2 thoughts on “Daruri, daruri…

  1. Depinde din ce unghi privesti lucrurile….viata poate fi si asa sau poate fi un cumul de iaduri/inchisori-bordeluri, pe diferite nivele…sau o capcana…sau o psihoza continua…sau un vis in vis, creat de tine intr-un vis mai mare si tot asa, in cercuri concentrice sau un cosmar….sau in multe feluri….insa se pare ca mai mult alocam energie pentru a o incadra, conceptualiza, eticheta, defini, decat pentru a o trai, pur si simplu…

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s