Ai ratat răsăritul? E ok, răsare și mâine.. ;)

Uneori este timp pentru tăcere..

Dar nu primăvara. Primăvara renaștem..

Și vine momentul în care nu mai are sens să te uiți doar în jos, doar în trecutul dureros, să diseci fiecare moment al vieții, să retrăiești fiecare suferință, să sondezi cu înfrigurare iadul, căutând raiul de mult pierdut..

Cred cu tărie în necesiatea conștientizării rănilor, a traumelor din copilărie sau adolescență, a cauzelor care au stat la baza întregii realități create de fiecare dintre noi. Am petrecut mult timp săpând, săpând, săpând. Și nu degeaba. Și nu ușor.

Așa cum obsesiv repet, tot exteriorul nostru, oameni, întâmplări, situații, totul ne reflectă interiorul, totul este proiecția nivelului nostru de conștiință. Evident că dacă nu îți place ce trăiești, trebuie să vezi de ce ai ales să trăiești asta. Te întorci la sursa realității tale temporare, de cele mai multe ori copilăria mică și câteodată chiar înainte de asta.

Drumul poate fi mai simplu sau mai anevoios, în funcție de ce gasești.. Este ok, toți trebuie să ne întoarcem să facem lumină în relațiile, evenimentele din trecut care ne-au stabilit pattern-uri relaționale și programe care ne controlează întreaga viață.. Să înțelegem totul de la nivelul conștiinței noastre de acum, să iertăm tot ce a fost și să înțelegem că indiferent ce a fost, noi am ales asta, ca intrigă în povestea transformării noastre.

DAR vine un moment, și aici probabil toată suflarea psihoterapeuticistă se va oripila crunt, când spui STOP. Pe principiul ENOUGH IS ENOUGH.

Vine un moment în care, conștient de adevărul vieții tale, de rănile tale, de fricile tale, trebuie să faci o alegere: ce hrănesc eu zi de zi? Ce alimentez eu cu energie de dimineața până seara? Partea mea sănătoasă, lumina din mine? Sau mă concentrez la nesfărșit pe răni,  frici sau de ce-uri interminabile?

Până la urmă în fiecare moment facem o alegere; există o vreme pentru analiză, există o vreme pentru introspecție, există o vreme pentru lacrimi, dar trebuie să ne dăm voie să hotărâm că a venit vremea și pentru frumosul din viața noastră, pentru soare, pentru orice ne bucură sufletul.

Pentru că doar dând voie sufletului, curat și neatins de noroiul oricărei drame, să se manifeste în noi din ce în ce mai mult, vom reuși să vindecăm părțile întunecate, suferințele, fricile, rușinile, vinovățiile din noi.

Vine o vreme când îți dai voie să râzi de toată drama, să o privești ca pe un film (telenovelă pe alocuri) și să o lași pur și simplu acolo unde îi este locul – în trecut. Tu nu mai ești același, nimic din ce a fost nu mai are putere dacă tu nu i-o dai prin măcinarea continuă a minții.

Dacă am vorbi în termeni de demoni și îngeri, demonul este energia care ne ține legați de suferință, nu suferința în sine. Demonul este lanțul care ne face ca în orice moment de bucurie să ne săgeteze invariabil un gând de frică, de vinovăție, de rușine.. Întunericul din noi nu este suferința în sine, ceea ce am trăit, ceea ce ni s-a întâmplat. Nu. Adevăratul întuneric este reacția noastră la ce ni s-a întâmplat și veșnica luptă fie de a fugi și a nu intra în contact cu suferința, fie, atunci când reușim să intrăm în contact cu sursa suferinței, canalizarea obsesivă a întregii noastre energii în acea direcție – disecăm, analizăm, cântărim, facem orice numai să nu cumva să o pierdem.

Pentru că da, acea suferință ne validează, suntem mai speciali, credem noi, ne putem victimiza la nesfârșit, în sfârșit suntem importanți. Nu știm să fim importanți altfel decât prin ea. Facem orice să atragem atenția în mod fals, nu doar pe a celorlalți, ci inclusiv pe a noastră.

Și cum ar fi dacă într-o bună zi am alege să nu mai alimentăm cu energie dramele vieții noastre? Nu spun să le băgăm sub preș, să ne prefacem că nu există, dar să încetăm măcinarea mentală în fiecare moment, în fiecare secundă. Nu să uităm ceea ce suntem, ceea ce am trăit, dar să nu mai lăsăm ca ele să ne definească.

Să nu ne mai plângem, să nu ne mai victimizăm, să nu mai acuzăm, să nu mai regretăm, să nu mai discutăm despre ele. Repet, nu să le uităm.

Pentru că da, avem capacitate de autovindecare, sufletul nostru se vindecă singur, doar să îi dăm voie. Alimentând la nesfârșit dramele și conectându-ne continuu la întunericul din noi, uitându-ne permanent în jos, cum să mai vedem soarele? Întreaga viață trece pe deasupra frunților noastre plecate scormonind în noroi.

Întotdeauna am militat pentru scormonire, am fost ferm convinsă că nu poate exista vindecare fără retrăirea iadului, dar viața și Cineva acolo sus, în măreția lor, mi-au demonstrat, pentru a câta oară, că nu am dreptate..

Da, este ok să ajungi în cele mai negre unghere ale ființei tale, să te cunoști cu adevărat, dar retrăirea iadului este alegerea ta. Este important să faci lumină, dar este esențial și să alegi să trăiești uitându-te înainte.. Hrănind lupul cel bun, nu pe cel rău.

Hrănindu-ne partea curată, sănătoasă a ființei noastre, curățându-ne permanent de toți paraziții pe care i-am hrănit o viață întreagă, vom putea să ne bucurăm de viață, să trăim acum, privind înainte.

O primăvară a ființei voastre vă doresc, ștergerea amintirii iernii, înmugurirea bucuriei și a speranței, avem treabă!

Să privim în sus, la soare..

<3

Please follow and like us: