De final, de început…

De final, de început…

În tonul Sfintelor Sărbători, fie ca…

Neah… Să lăsăm lacrimogenitățile să rămână în 2016, să ne facem rezumatul anului și să intrăm cu voioșie în noul an!

Nu știu cum a fost la voi, (bine, la câte unii știu..), dar personal am început anul 2016 într-un amestec de Dostoievski, Kafka, Hannibal Lecter și Sclava Isaura. Țin minte și acum momentele în care mă uitam fix la ceas și părea că 2015 nu mai trece.. Menționez, 2015 a fost și mai rău. În agitația celor din jurul meu care pregăteau aparatura de resuscitare, puteam să jur că nu mai trece, intrasem într-o buclă temporală..

Și… a trecut! A venit 2016! Am zis gata, am scăpat!

Aș! N-ai să vezi!

Personal, 2016 m-a dat cu capul de toți pereții, m-a purtat de la agonie la extaz, a făcut mișto de mine la greu, mi-a dovedit fără urmă de tăgadă că nu există comediant mai mare decât Universul..  Și am ajuns la concluzia că singura șansă e să te oprești si să începi să te distrezi și tu..

M-am răfuit cu Dumnezeu, cu Universul, cu tot, până când am înțeles că n-am cu cine.. Mă răfuiam cu mine. Frustrant. Am învățat să înghit în sec și să accept. Momentul. Ritmul propriu (clar nu mi-s vreo gazelă!). Ritmul altora. Totul e perfect.

Am înțeles că noi generăm realitatea din jurul nostru și doar noi avem puterea de a o schimba, prin transformarea noastră.

Am înțeles că fricile profunde și atât de ascunse ne împiedică să materializăm exact lucrurile pe care ni le dorim cel mai mult.

Am înțeles că întunericul cuprinde lumina și lumina cuprinde întunericul. Nu vor fi niciodată separate, pentru că separarea e o iluzie.

Am înțeles că adevărul se simte, nu se știe. Am înțeles că acea Cunoaștere pe care o căutăm cu toții este o mare bulă, care ne poate înghiți dacă nu suntem vindecați.

Am înțeles că nu mă interesează Cunoașterea, teoriile, sistemele, ci doar simțirea. Simțind, cunoști tot. Dar totul este posibil doar prin vindecare. Prin suferință. Prin transcenderea suferinței.

În principiu, am înțeles că viața nu e simplă, ci este minunată.

Ca un cadou de sfârșit de 2016 și început de 2017, postez o povestioară care se pare că a fost spusă de Arsenie Boca, mi-este tare dragă și cred că mulți ne regăsim în ea (probabil o știți, dar eu niciodată nu mă satur să o citesc):

“O familie a plecat într-o excursie în Anglia pentru a cumpăra ceva dintr-un frumos magazin de antichități, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversări de la căsătorie. Și soției și soțului le plăceau antichitățile și produsele din argilă, obiecte ceramice, în special ceştile de ceai.

Au observat o ceașcă excepțională și au întrebat: „Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos!”.

În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească:

‒ Voi nu puteți să înțelegeți. Nu am fost de la început o ceșcuță de ceai. Cândva, am fost doar un bulgăre de argilă roșie. Stăpânul m-a luat și m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: „Nu face asta!”,„Nu-mi place!”, „Lasă-mă în pace!”, dar El a zâmbit doar și a spus cu blândețe: „Încă nu!”.

Apoi, ah! Am fost așezată pe o roată și am fost învârtită, învârtită, învârtită. „Oprește! Amețesc! O să-mi fie rău!”, am strigat. Dar Stăpânul doar a dat din cap și a spus, liniștit: „Încă nu”. M-a învârtit, m-a frământat și m-a lovit și m-a modelat, până a obținut forma care i-a convenit, iar apoi m-a băgat în cuptor.

Niciodată nu am simțit atâta căldură! Am strigat, am bătut și am izbit ușa… „Ajutor! Scoate-mă de-aici!” Puteam să-L văd printr-o deschizătură și puteam citi pe buzele Sale, în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: „Încă nu”. Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, ușa s-a deschis. Cu atenție, m-a scos afară și m-a pus pe raft… am început să mă răcoresc. O, mă simțeam atât de bine! „Ei, așa este mult mai bine”, m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat și m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. „O, te rog, încetează, încetează!”, am strigat. El doar a dat din cap și a spus: „Încă nu!

Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte și simțeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. Am plâns… eram convinsă că nu voi scăpa! Eram gata să renunț. Chiar atunci, ușa s-a deschis și El m-a scos afară și, din nou, m-a așezat pe raft, unde m-am răcorit și am așteptat și am așteptat, întrebându-mă: „Oare ce are de gând să-mi mai facă?”.

O oră mai târziu, mi-a dat o oglindă și a spus: „Acum uită-te la tine!”. Și m-am uitat. „Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu… Este frumoasă. Sunt frumoasă!”

El mi-a vorbit blând: „Vreau să ții minte, știu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aș fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Știu că ai amețit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aș fi oprit, te-ai fi desfăcut bucățele, te-ai fi fărâmițat. Știu că a durut și că a fost foarte cald și neplăcut în cuptor, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Știu că mirosurile nu ți-au făcut bine când te-am periat și te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aș fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viață. Dacă nu te-aș fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supraviețuit prea mult, fiindcă acea întărire nu ar fi ținut. Acum ești un produs finit. Acum ești ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine”.

Așadar, să avem răbdare, fiecare în “cuptorul” lui:), fiecare în etapa vieții lui, și să avem încredere că tot ceea ce trăim are un scop mult mai înalt, să avem încredere că nu mai este mult până ne vom minuna singuri de cât de frumoși suntem de fapt, de ce diamante se ascundeau sub straturile de noroi care ne acoperiseră.

Vă urez un 2017 în care să străluciți Lumina din voi peste lumea întreagă!

La mulți ani, ceșcuțelor!

 

Winners and Losers

Winners and Losers

We were taught that life is a continuous competition. Winners and losers.

We were taught that life is a continuous comparison. Good and bad.

But who is the Winner? Who is the Loser?

We have relationships. They hurt. We learn that it’s best for you to be the winner. The one who doesn’t suffer. The one who leaves. The one who doesn’t get involved. The one who’s constantly running. When we are left, rejected, we feel the bitter taste of defeat, the shame of not being wanted, of not being good enough.

The rejection wound is still so active in all of us (or at least most of us).. In this life we all have a choice to make – to shut down to love or to allow ourselves to feel, as we can can, stumbled at first..

The whole darkness in this world comes from fear. Fear is not the real us. Fear is the creation of our ego. Its fear to be recognised as what it is – an illusion.

The primary fear is the fear of death, it all comes down to it. Our mind is constantly trying to protect us, so we find millions of rational reasons to not love, to run, because for lives we have learned that it’s dangerous, rejection HURTS. Badly. And yes, we face the risk of even dying.

But who’s dying?

Our soul knows it’s eternal. Our soul fears nothing. The fear of death belongs to our ego. If you allow yourself to listen to your soul’s voice, slowly slowly you will get the courage to face even “death”, because despite the suffering you allow yourself to believe in your soul, who is whispering the Truth.

I know and I’ve known so many people who choose fear, choose the warm comfort, choose the compromise, choose the run, choose the death. They think they are the winners, because they are the ones who leave, the ones who don’t suffer, the ones who don’t get involved.

They don’t know, for now, how much they lose. They don’t know, for now, that they lose themselves.

When we allow ourselves to suffer, when we have the courage to go through, all the way, yes, we feel like dying. Because all our shields are torn apart, all our defence structures – so thoroughly built, to prevent us from feeling anything – suddenly disappear. All our personality, all the fake that we always thought is who we are.

Only when we are able to face our demons do we discover that there aren’t any. Only when we allow ourselves to live our darkest fears, our deepest pain, we discover who we really are and we finally understand that fear is an illusion, a joke, the construction of a young child who didn’t understand this world’s reaction to all he had best to offer – his heart.

As children, we came here openheartedly, believing that this world will receive our love, will cherish it, will cherish us. But this world that we’re all building through our choices doesn’t recognise love, doesn’t cherish it, it’s afraid of it. Adults are the yesterday’s children – rejected, mutilated, killed on the inside.

Fear is the child in us who doesn’t understand. He needs to be healed, he needs to be loved. We’re the only ones who can love him, as this world doesn’t know how. This world is full with angry, misunderstood and unloved children.

But.. If you have the courage, there comes a time when life, in its greatness, comes and enlightens everything. Then you receive the key, the ultimate truth, the reason you are here – you finally understand that THE WINNER IS THE ONE WHO LOVES. The one who risks. Everything.

There comes a time when you know there’s only one card to play, and in that moment you choose to FEEL. You chose life over death. Light over darkness.

So, love!

Anything.

Anyone.

Endlessly.

No matter the risk.

Now you are YOU. And more than a Winner, you are INVINCIBLE.

Învingători și învinși

Învingători și învinși

Am fost învățați să trăim viața ca pe o continuă competiție. Învingători și învinși. 

Am fost învățați să trăim viața ca pe o continuă comparație. Buni și răi.

Oare cine este învingător? Oare cine este învins?

Avem relații. Dor. Învățăm că e bine să fii tu cel care câștigă. Să fii tu cel care nu suferă. Să fii tu cel care părăsește. Să fii tu cel care nu se implică. Atunci când suntem părăsiți, respinși, simțim gustul înfrângerii, rușinea de a nu fi doriți, de a nu fi suficient de buni.

Rana de respingere este activă în noi toți (sau marea majoritate). Avem cu toții de făcut o alegere în viața asta – să ne închidem în fața iubirii sau să ne dăm voie să o simțim, așa cum putem, chiar dacă la început mai șchiopătat..

Tot întunericul acestei lumi vine din frică. Frica nu este ceea ce suntem. Frica este creația ego-ului nostru. Frica lui de a fi recunoscut ca ceea ce este – o iluzie.

Frica pimordială este de moarte, totul se reduce la ea. Mintea se se chinuie etern să ne protejeze, așadar ne găsim milioane de motive raționale să nu iubim, să fugim, pentru că vieți întregi de suferință ne spun că este riscant, respingerea DOARE. Rău. Și da, riscăm chiar să murim.

Dar cine moare?

Sufletul știe că este etern. Sufletul nu are nicio frică. Frica de moarte este a ego-ului. Dacă îți dai voie să asculți vocea sufletului, încet încet capeți curajul de a-ți asuma inclusiv “moartea”, pentru că dincolo de suferință îți dai voie să crezi în sufletul tău, care îți șoptește Adevărul.

Am cunoscut și cunosc atât de mulți oameni care aleg frica, aleg confortul călduț, aleg compomisul, aleg fuga, aleg moartea. Ei cred că sunt învingători, pentru că ei sunt cei care pleacă, ei sunt cei care nu suferă, pentru că nu se implică.

Nu știu, deocamdată, cât pierd. Nu știu, deocamdată, că SE pierd.

Când ne asumăm suferința, când ne dăm voie să avem curajul de a trece prin ea, total, da, simțim că murim. Pentru că se destructurează toate scuturile, dispar toate structurile de apărare pe care le-am construit cu grijă pentru a ne proteja de tot ce înseamnă sentiment. Toată personalitatea noastră, tot falsul cu care ne-am identificat în viață.

Abia când avem curajul de a ne înfrunta demonii, descoperim că ei nu există. Abia când ne dăm voie să trăim fricile noastre cele mai negre, suferința cea mai profundă, ne descoperim pe noi și ne eliberăm, pentru că atunci înțelegem că frica era o iluzie, o păcăleală, o construcție a unui copil mic care nu a înțeles reacția lumii acesteia la tot ce avea el mai bun de oferit – inima lui.

Copii fiind, am venit cu inima deschisă, crezând că lumea asta va primi iubirea noastră, o va prețui, ne va prețui. Dar lumea pe care noi toți o construim permanent prin alegerile noastre nu recunoaște iubirea, nu o prețuiește, ci se teme de ea. Adulții sunt foștii copii pe care aceeași lume i-a respins, i-a mutilat, i-a ucis în interior.

Frica este de fapt neînțelegerea copilului din noi. El trebuie vindecat, el trebuie iubit. Doar noi putem să o facem, pentru că lumea asta nu știe cum. Lumea asta e plină de copii furioși, neînțeleși și neiubiți.

Dar, dacă ai curaj,  vine un moment în care viața, în minunăția ei, vine și face lumină. Și atunci primești cheia, adevărul suprem, motivul pentru care ai venit aici – înțelegi în sfârșit că ÎNVINGĂTORUL ESTE CEL CARE IUBEȘTE. Cel care riscă. Tot.

Vine momentul în care știi că ai o singură carte de jucat, iar atunci alegi să simți. Pentru că alegi viața, nu moartea. Lumina, nu întunericul.

Așadar, iubește!

Orice.

Pe oricine.

Oricât.

Cu orice risc.

Acum ești tu. Mai mult decât învingător, ești INVINCIBIL.