“Mami, tati, iubiți-mă și dați-mi voie doar SĂ FIU!” – cam asta ne-ar spune copiii noștri, dacă doar i-am asculta..

Dacă nu i-am primi din start unii ca pe niște obligații, alții ca pe niște jucării, alții ca pe niște alinări ale propriilor suferințe, alții ca pe niște împliniri ale propriilor nevoi..

Da, știm la nivel teoretic, copiii noștri nu ne aparțin, doar i-am primit “cu împrumut”, tot ce avem noi de făcut este să le oferim siguranța de care au nevoie și iubire. În rest ei au destinul lor.. uităm că ei nu sunt niște ființe inferioare cărora trebuie să le spunem ce să facă pe tonul autoritar cu care alții ne-au obișnuit, ci sunt niște suflete de multe ori mult mai evoluate decât noi.

Nu cred că există părinte care să nu fi învățat enorm de la copilul său, care să nu fi fost transformat profund de copilul său. Eu știu că dacă nu era copilul meu nu aveam nici o șansă să fiu cine sunt astăzi.

Ca părinți, trecem prin toate fazele – bucurie la gândul că vom fi părinți, sufocare la gândul că o altă ființă depinde în totalitate de noi, agasare în momentele în care vrem să fim singuri dar nu putem, furie când toate problemele ne copleșesc.. Personal am învățat cu greu, cu mare suferință să îmi iubesc copilul, pentru că la început nu am știut, nu am putut.. Nimeni nu mă învățase.

Pot spune cu bucurie că sunt pe drumul cel bun, am un copil echilibrat, vesel, deștept, cu mult mai intuitiv decât majoritatea oamenilor din jur.. Copilul a fost întotdeauna așa.. Bucuria mea este că în sfârșit acum pot să îl văd așa cum este..

Dar ce te faci când vine momentul și copilul tău intră în colectivitate, cum e normal, și primul lucru pe care ți-l spune când vine de la școală este “mami/tati, nu îmi place la școală, copiii sunt atât de răi.. și atât de violenți..”? Da, din păcate mă uit în jur și văd atât de multă agresivitate în copii, indiferent de vârstă, de la cei mai mici la cei mai mari..

Nu cred în celebra scuză din parcuri “nu știu de ce e violent, nu a văzut pe nimeni să facă asta..”. NU EXISTĂ copil violent care să nu fi învățat acest limbaj de comunicare. Violența nu este un comportament nativ.. NICIODATĂ.

În general consider că toți avem ritmul nostru de creștere și toate experiențele au rolul lor, dar este atât de frustrant când îți vine copilul acasă și-ți spune cum mama prietenului său i-a spus copilului ei de față cu el: “bravo, mami, că ai împins-o! sunt mândră de tine!”. PE BUNE?

Chiar să nu înțelegi nimic din viața asta și să să înveninezi un suflet cu neputințele tale de a-ți rezolva problemele? Ăsta este motivul pentru care ești mândră de copilul tău? Wow, felicitări!

Chiar să nu observi că îți distrugi propriul copil impregnând atâta negativitate în el? Același copil care urlă la mama lui (se aude de la fereastră) – da, aceeași mamă care era mândră de el un pic mai devreme că fusese violent.. Păi draga mea, ce altceva crezi că vei primi?

Repetăm la nesfârșit tiparele educației pumnului pe care noi am primit-o..

Mai este competitivitatea… Îi mutilăm sufletește pentru sentimentele noastre de inferioritate pe care o viață nu am reușit să le vindecăm, dar credem în mintea noastră de manguste că le vom vindeca prin copiii noștri, dresându-i “să fie cei mai buni”..

Ce înseamnă “cel mai bun”??? Când are 40 de grade temperatură, te interesează să fie cel mai bun? Când dispare cine știe pe unde și pentru 10 minute nu îl găsești, și-ți trece toată viața prin fața ochilor, asta contează pentru tine?? Du-te și vorbește cu un părinte care a pierdut un copil (nu cred că există durere mai mare pe lumea asta).. Ia întreabă-l – dacă printr-o minune copilul lui ar învia acum, l-ar interesa să fie mai bun ca X sau ca Y la matematică, engleză etc.??

Ia stai tu, părinte de copil, și imaginează-ți pentru o clipă că el nu mai este.. Știu, nu vei putea rezista cu gândul ăsta mai mult de o clipă, dar încearcă.. Ia zi, după asta ți se mai pare așa “insuficient de bun”? Oare nu ai da totul pe lumea asta să îl ai lângă tine?

PĂI ÎL AI LÂNGA TINE! Acum… Și tu ce faci? Îl compari cu alții..

Apoi mai este transferarea responsabilității vieții tale asupra copilului… Pe principiul “toată viața am suferit pentru tine, să ai tu o familie”.. Este valabil și pentru tați și pentru mame.. Păi, dragilor, oare nu ar fi normal să vă asumați deciziile și greșelile și dacă voi nu vă mai înțelegeți să vă despărțiți civilizat? De ce plasați cu atâta lașitate neasumarea voastră pe copil? Ce vină are el că voi nu sunteți în stare să vă luați deciziile?

Nu, nu stai cu nenorocitul ăla din cauza copilului, stai cu el din cauza ta (este valabil și invers).. Nu, copilului tău nu îi faci nici o favoare că stați împreună sub același acoperiș, dimpotrivă..  Suferă profund, pentru că el este 50% tata și 50% mama și zilnic îl sfâșiați într-o alegere pe care el nu poate să o facă, pentru simplul motiv că nu poate renunța la jumătate din el…

Nu contează ce îi spui copilului tău, contează ce faci și ce simte el ca energie între părinți, el asta își ia din familia voastră.. Ia gândește-te, cam ce își ia copilul tău?

O colegă a copilului meu avea un comportament “ciudat” – agresivitate alternată cu comportament de victimă, stres continuu, pe alocuri furie, răutăți etc.

Buun, fiecare cu ale lui, veți spune.. Așa este.. Dar cum îi explici unui copil destul de mic faptul că există atâta răutate în lume? Ok, îi explici că oamenii răi sunt oameni răniți, care suferă (la fel și copiii).. Copilul bun are tendința să accepte și să înțeleagă, însă nu știe foarte bine să definească limitele – de multe ori vorbim de colectivitate, jocuri cu mai mulți copii, evident există dorința de a participa la jocuri, de a se integra..

După vreo lună, vine copilul la mine și îmi spune că am avut dreptate, îmi povestește că fetița respectivă a venit plângând la școală și le-a povestit ei și unui alt coleg cum tata o bate pe mama zilnic, și chiar în dimineața respectivă o bătuse.. Și au stat doi copii mici și au consolat-o, i-au alinat suferința cum au putut și ei, au întrebat-o inclusiv “dar de ce părinții tăi nu se despart, dacă nu se înțeleg?”.. Fetița le-a spus “pentru că tata o amenință pe mama că nu o să mă mai vadă niciodată”..

Ți se rupe sufletul cum niște copii atât de mici discută ca niște adulți și își pun probleme pe care atât de mulți adulți nu și le pun.

Astăzi mama fetiței și-a postat pe facebook ditamai poza cu fantasticul soț, cum că sărbătoresc nu știu câți ani de la căsătorie… DESPRE CE VORBIM?

Așa că am ajuns să discut cu copilul meu cauzele comportamentelor colegilor/prietenilor dar, mai nou, și ale părinților colegilor/prietenilor… Este greu, dar se pare mult mai ușor pentru un copil mic decât pentru niște adulți de peste 30-40 de ani..

Eu știu, așa am crescut noi, cu ideea că tot ce contează este cum ne vede lumea, cât de buni suntem comparativ cu alții, să stai cu o persoană pe viață chiar dacă te distrugi pe tine și pe mulți alții pe lângă, nu contează… Doar să “fii în rândul lumii”…

Eu întreb: asta este lumea în rândul căreia vrem să fim??

Când tu, dragă mamă de băiat, sau dragă tată, îl înveți să “aibă orgoliu”, să nu se lase “călcat în picioare” și să dea primul, când ești mândru de el atunci când este agresiv cu un alt copil, ce îl înveți? În primul rând îi transferi tu eșecul tău în viață, tu nu ai înțeles că tu trebuie să faci pace cu copilul din tine care a fost agresat și nu a știut să se apere, trebuie să înțelegi cauzele, trebuie să vindeci rănile, trebuie să nu mai cauți vinovați în exterior… N-ai înțeles NIMIC din viața asta dacă tu crezi că greșeala ta ca și copil a fost că nu ai dat mai tare.. N-ai înțeles NIMIC din viața asta dacă tu crezi că învățandu-ți copilul să dea mai tare îl ajuți…

Când tu încurajezi agresivitatea și competitivitatea copilului tău, îi faci drumul din ce în ce mai greu, pentru că el va trebui să muncească enorm în viața lui să se vindece, deoarece tu ai fost prea ignorant să o faci.. Joci leapșa, dragă părinte.. O dai mai departe copilului tău, da, celui pe care îl iubești “ca pe ochii din cap”, căruia îi cumperi jucării de mii de lei.. Fix lui!

Ce zici, de jucăriile alea are nevoie sau are nevoie să te trezești și să începi să îți conștientizezi problemele, rănile și să lucrezi cu ele tu, nu să i le pasezi lui pentru niște jucării? Nu ți se pare cam scump prețul pe care îl plătește pentru jucăriile alea?

Părinții noștri sunt de înțeles.. Generația lor a fost una mult mai închistată, fără acces la informație, energia în care ei au trăit a fost grea..

Dar TU, tu nu ai nici o scuză.. Astăzi nu mai ai.. Există atâta informație disponibilă pentru oricine, există atâtea tipuri de terapii care pot fi accesate, trăim o perioadă unică, cu o energie de transformare incredibilă, așadar NU AI SCUZE! 

E momentul să alegi dacă mai joci mult leapșa sau a venit momentul să mai și trăiești CU ADEVĂRAT.. E momentul să nu mai verși copilului tău mizeria pe care o tot ascunzi sub preș, când vin musafirii pe la tine și trebuie să pozezi în părintele perfect.. Mizeria pe care toate generațiile dinaintea ta au ascuns-o la fel..

Este momentul să învățăm ceva ce noi nu am fost învățați.. SĂ NE RESPECTĂM COPIII.. Da, să îi respectăm, să nu îi mai tratăm ca pe niște ființe inferioare, prostuțe pe lângă care noi suntem deștepți. Să conștientizăm cât de mult învățăm noi de la ei.

Este ceasul al 12-lea…

Hai să lucrăm cu noi și să ne echilibrăm viețile, astfel încât să putem să ne facem singura datorie de părinte pe care o avem: să ne iubim copiii! ATÂT.

Să îi iubim și să le dăm voie doar SĂ FIE.

 

 

 

 

 

Advertisements

2 thoughts on “Mai joci mult leapșa cu copilul tău?

  1. Frumos spus. Rezonez maxim cu ce ai spus, dar cu o mica mare dilema.
    Vorbesti despre dat primul. Si despre faptul ca parintele nu a stiut sa se apere. Si despre informatie si terapii.

    Intr-o lume ideala in care violenta si agresivitatea ar disparea, totul ar fi perfect. In lumea noastra, ai toate sansele sa o mai intalnesti. Cum il pregatesti pe cel mic si pentru acest aspect? Cum ii transmiti ca in __anumite__ situatii este mai bine sa dea el primul(sau chiar crezi ca in absolut nici o stituatie nu e cazul)?

    Liked by 1 person

    1. Eu cred in faptul ca exteriorul ne reflecta interiorul – se aplica si la copii. Sunt multi copii care preiau si manifesta agresivitatea parintilor (unii activ, dar altii pasiv).. Trebuie sa ne intrebam de ce a atras copilul acea situatie de agresivitate (nu toti atrag) – probabil are si el in interior o anumita agresivitate pasiva.. acum, in afara de lucrul parintilor cu ei insisi (din proprie experienta am vazut ca asta echilibreaza de fapt copilul) evident copilul trebuie sa primeasca niste sfaturi pentru a se apara in primul rand.. atacul nu cred ca e o solutie.. Este foarte greu, insa noi parintii trebuie sa intelegem ca treaba noastra este sa ne vindecam si sa ne echilibram pe noi, ceea ce automat echilibreaza in mare parte copilul, INSA el a venit si cu lectiile lui de invatat, din propriile lui experiente. Suntem acolo, ii sfatuim cat putem, ii sprijinim si mai ales lucram cu noi… Cam asa vad eu..

      Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s