Sari!

Sari!

Viața este simplă. Alegi tu sau “destinul” alege pentru tine.

Nu există curaj mai mare decât acela de a accepta față de tine că pur și simplu vrei altceva. Să recunoști și să accepți că nu mai ești același care erai acum un an, trei ani, 10 ani, chiar 20 de ani.. Nu, nu ai greșit cu nimic, chiar dacă acum așa pare. Chiar dacă pare că ți-ai complicat viața, că era atât de simplu doar să alegi altfel..

E ok, tot ceea ce a fost a construit omul care ești acum.

Dar să rămâi într-un context care clar nu te mai reprezintă doar din frica de a lua o decizie, de a face o schimbare, înseamnă să te negi pe tine, și acum da, începi să greșești.. Față de persoana cea mai importantă în viața ta, față de tine.

Acum mult timp citeam că în aramaică sensul originar al cuvântului “păcat” era greșeală față de tine însuți. Ulterior sensul a fost deturnat pentru interesele diverselor religii. Nici măcar nu știu dacă este adevărat, nu vorbesc fluent aramaica, dar mi se pare că are mare sens..

În momentul în care știi cine ești, ești în contact profund cu ființa ta, singurul păcat pe care îl poți avea este să te împotrivești propriului tău suflet.. Evident că a face rău unei alte ființe ar însemna să-ți faci rău ție.

Suntem blocați în contexte pe care ni le creăm singuri – relații, joburi, activități diverse – din cauza tuturor programelor care ni se inoculează de mici.

Clar cele mai mari încercări le avem în relații, acolo fiind cea mai mare încărcătură emoțională, cele mai adânci răni de vindecat..

Da, îți trebuie un mare curaj să recunoști față de tine că relația în care ai investit ani de zile din viață s-a transformat într-un câmp de luptă sau într-un motiv de fugă. Pentru că dacă recunoști, realitatea devine din ce în ce mai insuportabilă, și la un moment dat trebuie să iei o decizie.

O perioadă te păcălești că ți se pare, după care îți găsești fel de fel de momente de refulare – diverse hobby-uri, mici (sau mari) aventuri cu alte persoane, orice te ajută să mergi mai departe în același context, fără a fi nevoit să faci o schimbare.. Sunt oameni are reușesc o viață întreagă să se mintă că trăiesc.. E ok, este alegerea lor..

Sunt alții care își găsesc motive mai “solide” – păi am copii, ce să fac? avem afaceri împreună.. Nu am bani.. etc. Toate sunt SCUZE.

Cel mai mare cadou pe care îl poți face copilului tău este imaginea unei relații sănătoase de iubire, transmiterea adevărului că viața nu este statică, că este ok să accepți cu maturitate schimbarea și să ai curajul de a face alte alegeri.

Cel mai mare cadou pe care îl poți face copilului tău este să îi ARĂȚI care este imaginea fericirii prin ceea ce ești tu. Nu trebuie să-i spui nimic, el își ia tot ce trebuie din cine ești tu, din starea ta zilnică, din energia pe care o emani.

Așa îi oferi libertatea ca și în viața lui să își atragă relații sănătoase, iar dacă va constata că o relație este nesănătoasă, îi oferi libertatea de a alege să iasă din ea.

A nu se înțelege că militez pentru despărțiri și divorțuri.. Deloc! Există multe persoane care uitându-se prea mult în afară sau prea influențați de anturaj nici nu observă – decât când este prea târziu – că fericirea le era aproape și le-a scăpat printre degete. Dar chiar și așa, era o lecție de care aveau nevoie. Dacă așa le este drumul, își pot regăsi drumul spre vechiul partener, ambii ca două persoane complet noi. Dacă nu, creează premisele unor relații viitoare armonioase.

Sunt multe momente în viață în care ni se cere să sărim (mai mult sau mai puțin) în gol.. Tot despre curaj este vorba și atunci când întâlnești poate o persoană potrivită ție dar frica (tot frica..) te împiedică să te arunci în gol, să riști totul, să riști să fii rănit, să riști să fii dezamăgit.. Să riști să alegi..

Cruntă suferință trebuie să fie regretul de a fi fost aproape de împlinirea sufletească alături de o persoană pe care o iubeai dar ai ales din frică să o îndepărtezi. Mulți facem asta, ne închidem din frică și dăm cu piciorul unor șanse atât de rare, poate unice, de a fi fericiți. Sunt trenuri care se opresc pentru scurt timp în gară, dar pe care le pierdem din lașitate.

Într-adevăr, nu o altă persoană te face fericit, dar cred că adevărata împlinire omul o găsește într-o relație de cuplu adevărată, în iubirea adevărată. Există oameni care aleg un drum solitar – drumul care îi împlinește pe ei, dar cred că pentru majoritatea dintre noi o relație împlinită este una dintre principalele dorințe în viață.

În plus cred că toți – bărbați și femei – căutăm același lucru – iubirea în toate formele ei, iar încununarea este iubirea de cuplu între două persoane conștiente, în armonie cu ei înșiși și cu celălalt. O relație în care crești alături și împreună cu celălalt.

Am învățat greu, prin propria experiență, că este adevărată teoria conform căreia e mai bine să regreți ceva ce ai făcut decât ceva ce nu ai făcut. Viața este mișcare, schimbare, reînnoire.. Nimic nu o ucide mai mult decât stagnarea. Nimic nu o otrăvește mai mult decât “călduțul” – tradus în confort, compromis, de fapt frică.

Sunt două categorii de oameni – cei care fac alegeri și cei care sunt puși în fața faptului împlinit. Eu cred că toți avem la un moment dat ocazia de a alege, dar o ratăm și ajungem să fim nevoiți să ne acceptăm “soarta”. Pentru toți este greu, dar cei care fac alegeri au de partea lor energia curajului, care te împinge în sus. Ceilalți se luptă mult să iasă din inerția iluziei unei realități care între timp a dispărut.

Indiferent de situație, când sufletul tău îți șoptește că este momentul, sari în gol!

Sari cu încredere!

Mai devreme sau mai târziu sigur îți vor crește și aripile!

 

Sursa foto: https://s-media-cacheak0.pinimg.com/736x/cb/5e/24/cb5e247499f5c00a5dcd24f67d4b5ed6.jpg 

Mai joci mult leapșa cu copilul tău?

Mai joci mult leapșa cu copilul tău?

 

 

“Mami, tati, iubiți-mă și dați-mi voie doar SĂ FIU!” – cam asta ne-ar spune copiii noștri, dacă doar i-am asculta..

Dacă nu i-am primi din start unii ca pe niște obligații, alții ca pe niște jucării, alții ca pe niște alinări ale propriilor suferințe, alții ca pe niște împliniri ale propriilor nevoi..

Da, știm la nivel teoretic, copiii noștri nu ne aparțin, doar i-am primit “cu împrumut”, tot ce avem noi de făcut este să le oferim siguranța de care au nevoie și iubire. În rest ei au destinul lor.. uităm că ei nu sunt niște ființe inferioare cărora trebuie să le spunem ce să facă pe tonul autoritar cu care alții ne-au obișnuit, ci sunt niște suflete de multe ori mult mai evoluate decât noi.

Nu cred că există părinte care să nu fi învățat enorm de la copilul său, care să nu fi fost transformat profund de copilul său. Eu știu că dacă nu era copilul meu nu aveam nici o șansă să fiu cine sunt astăzi.

Ca părinți, trecem prin toate fazele – bucurie la gândul că vom fi părinți, sufocare la gândul că o altă ființă depinde în totalitate de noi, agasare în momentele în care vrem să fim singuri dar nu putem, furie când toate problemele ne copleșesc.. Personal am învățat cu greu, cu mare suferință să îmi iubesc copilul, pentru că la început nu am știut, nu am putut.. Nimeni nu mă învățase.

Pot spune cu bucurie că sunt pe drumul cel bun, am un copil echilibrat, vesel, deștept, cu mult mai intuitiv decât majoritatea oamenilor din jur.. Copilul a fost întotdeauna așa.. Bucuria mea este că în sfârșit acum pot să îl văd așa cum este..

Dar ce te faci când vine momentul și copilul tău intră în colectivitate, cum e normal, și primul lucru pe care ți-l spune când vine de la școală este “mami/tati, nu îmi place la școală, copiii sunt atât de răi.. și atât de violenți..”? Da, din păcate mă uit în jur și văd atât de multă agresivitate în copii, indiferent de vârstă, de la cei mai mici la cei mai mari..

Nu cred în celebra scuză din parcuri “nu știu de ce e violent, nu a văzut pe nimeni să facă asta..”. NU EXISTĂ copil violent care să nu fi învățat acest limbaj de comunicare. Violența nu este un comportament nativ.. NICIODATĂ.

În general consider că toți avem ritmul nostru de creștere și toate experiențele au rolul lor, dar este atât de frustrant când îți vine copilul acasă și-ți spune cum mama prietenului său i-a spus copilului ei de față cu el: “bravo, mami, că ai împins-o! sunt mândră de tine!”. PE BUNE?

Chiar să nu înțelegi nimic din viața asta și să să înveninezi un suflet cu neputințele tale de a-ți rezolva problemele? Ăsta este motivul pentru care ești mândră de copilul tău? Wow, felicitări!

Chiar să nu observi că îți distrugi propriul copil impregnând atâta negativitate în el? Același copil care urlă la mama lui (se aude de la fereastră) – da, aceeași mamă care era mândră de el un pic mai devreme că fusese violent.. Păi draga mea, ce altceva crezi că vei primi?

Repetăm la nesfârșit tiparele educației pumnului pe care noi am primit-o..

Mai este competitivitatea… Îi mutilăm sufletește pentru sentimentele noastre de inferioritate pe care o viață nu am reușit să le vindecăm, dar credem în mintea noastră de manguste că le vom vindeca prin copiii noștri, dresându-i “să fie cei mai buni”..

Ce înseamnă “cel mai bun”??? Când are 40 de grade temperatură, te interesează să fie cel mai bun? Când dispare cine știe pe unde și pentru 10 minute nu îl găsești, și-ți trece toată viața prin fața ochilor, asta contează pentru tine?? Du-te și vorbește cu un părinte care a pierdut un copil (nu cred că există durere mai mare pe lumea asta).. Ia întreabă-l – dacă printr-o minune copilul lui ar învia acum, l-ar interesa să fie mai bun ca X sau ca Y la matematică, engleză etc.??

Ia stai tu, părinte de copil, și imaginează-ți pentru o clipă că el nu mai este.. Știu, nu vei putea rezista cu gândul ăsta mai mult de o clipă, dar încearcă.. Ia zi, după asta ți se mai pare așa “insuficient de bun”? Oare nu ai da totul pe lumea asta să îl ai lângă tine?

PĂI ÎL AI LÂNGA TINE! Acum… Și tu ce faci? Îl compari cu alții..

Apoi mai este transferarea responsabilității vieții tale asupra copilului… Pe principiul “toată viața am suferit pentru tine, să ai tu o familie”.. Este valabil și pentru tați și pentru mame.. Păi, dragilor, oare nu ar fi normal să vă asumați deciziile și greșelile și dacă voi nu vă mai înțelegeți să vă despărțiți civilizat? De ce plasați cu atâta lașitate neasumarea voastră pe copil? Ce vină are el că voi nu sunteți în stare să vă luați deciziile?

Nu, nu stai cu nenorocitul ăla din cauza copilului, stai cu el din cauza ta (este valabil și invers).. Nu, copilului tău nu îi faci nici o favoare că stați împreună sub același acoperiș, dimpotrivă..  Suferă profund, pentru că el este 50% tata și 50% mama și zilnic îl sfâșiați într-o alegere pe care el nu poate să o facă, pentru simplul motiv că nu poate renunța la jumătate din el…

Nu contează ce îi spui copilului tău, contează ce faci și ce simte el ca energie între părinți, el asta își ia din familia voastră.. Ia gândește-te, cam ce își ia copilul tău?

O colegă a copilului meu avea un comportament “ciudat” – agresivitate alternată cu comportament de victimă, stres continuu, pe alocuri furie, răutăți etc.

Buun, fiecare cu ale lui, veți spune.. Așa este.. Dar cum îi explici unui copil destul de mic faptul că există atâta răutate în lume? Ok, îi explici că oamenii răi sunt oameni răniți, care suferă (la fel și copiii).. Copilul bun are tendința să accepte și să înțeleagă, însă nu știe foarte bine să definească limitele – de multe ori vorbim de colectivitate, jocuri cu mai mulți copii, evident există dorința de a participa la jocuri, de a se integra..

După vreo lună, vine copilul la mine și îmi spune că am avut dreptate, îmi povestește că fetița respectivă a venit plângând la școală și le-a povestit ei și unui alt coleg cum tata o bate pe mama zilnic, și chiar în dimineața respectivă o bătuse.. Și au stat doi copii mici și au consolat-o, i-au alinat suferința cum au putut și ei, au întrebat-o inclusiv “dar de ce părinții tăi nu se despart, dacă nu se înțeleg?”.. Fetița le-a spus “pentru că tata o amenință pe mama că nu o să mă mai vadă niciodată”..

Ți se rupe sufletul cum niște copii atât de mici discută ca niște adulți și își pun probleme pe care atât de mulți adulți nu și le pun.

Astăzi mama fetiței și-a postat pe facebook ditamai poza cu fantasticul soț, cum că sărbătoresc nu știu câți ani de la căsătorie… DESPRE CE VORBIM?

Așa că am ajuns să discut cu copilul meu cauzele comportamentelor colegilor/prietenilor dar, mai nou, și ale părinților colegilor/prietenilor… Este greu, dar se pare mult mai ușor pentru un copil mic decât pentru niște adulți de peste 30-40 de ani..

Eu știu, așa am crescut noi, cu ideea că tot ce contează este cum ne vede lumea, cât de buni suntem comparativ cu alții, să stai cu o persoană pe viață chiar dacă te distrugi pe tine și pe mulți alții pe lângă, nu contează… Doar să “fii în rândul lumii”…

Eu întreb: asta este lumea în rândul căreia vrem să fim??

Când tu, dragă mamă de băiat, sau dragă tată, îl înveți să “aibă orgoliu”, să nu se lase “călcat în picioare” și să dea primul, când ești mândru de el atunci când este agresiv cu un alt copil, ce îl înveți? În primul rând îi transferi tu eșecul tău în viață, tu nu ai înțeles că tu trebuie să faci pace cu copilul din tine care a fost agresat și nu a știut să se apere, trebuie să înțelegi cauzele, trebuie să vindeci rănile, trebuie să nu mai cauți vinovați în exterior… N-ai înțeles NIMIC din viața asta dacă tu crezi că greșeala ta ca și copil a fost că nu ai dat mai tare.. N-ai înțeles NIMIC din viața asta dacă tu crezi că învățandu-ți copilul să dea mai tare îl ajuți…

Când tu încurajezi agresivitatea și competitivitatea copilului tău, îi faci drumul din ce în ce mai greu, pentru că el va trebui să muncească enorm în viața lui să se vindece, deoarece tu ai fost prea ignorant să o faci.. Joci leapșa, dragă părinte.. O dai mai departe copilului tău, da, celui pe care îl iubești “ca pe ochii din cap”, căruia îi cumperi jucării de mii de lei.. Fix lui!

Ce zici, de jucăriile alea are nevoie sau are nevoie să te trezești și să începi să îți conștientizezi problemele, rănile și să lucrezi cu ele tu, nu să i le pasezi lui pentru niște jucării? Nu ți se pare cam scump prețul pe care îl plătește pentru jucăriile alea?

Părinții noștri sunt de înțeles.. Generația lor a fost una mult mai închistată, fără acces la informație, energia în care ei au trăit a fost grea..

Dar TU, tu nu ai nici o scuză.. Astăzi nu mai ai.. Există atâta informație disponibilă pentru oricine, există atâtea tipuri de terapii care pot fi accesate, trăim o perioadă unică, cu o energie de transformare incredibilă, așadar NU AI SCUZE! 

E momentul să alegi dacă mai joci mult leapșa sau a venit momentul să mai și trăiești CU ADEVĂRAT.. E momentul să nu mai verși copilului tău mizeria pe care o tot ascunzi sub preș, când vin musafirii pe la tine și trebuie să pozezi în părintele perfect.. Mizeria pe care toate generațiile dinaintea ta au ascuns-o la fel..

Este momentul să învățăm ceva ce noi nu am fost învățați.. SĂ NE RESPECTĂM COPIII.. Da, să îi respectăm, să nu îi mai tratăm ca pe niște ființe inferioare, prostuțe pe lângă care noi suntem deștepți. Să conștientizăm cât de mult învățăm noi de la ei.

Este ceasul al 12-lea…

Hai să lucrăm cu noi și să ne echilibrăm viețile, astfel încât să putem să ne facem singura datorie de părinte pe care o avem: să ne iubim copiii! ATÂT.

Să îi iubim și să le dăm voie doar SĂ FIE.

 

 

 

 

 

Totul pentru o cafea!

Totul pentru o cafea!

Mă gândeam astăzi la ce spectacol fantastic este viața.. Ne alegem să venim aici, ne alegem familia în care venim, ne alegem lecțiile pe care sufletul nostru vrea să le învețe și venim, iar și iar, să jucăm spectacolul.

Dar cât de simplu este totul atunci când ne dăm seama de spectacol!

Că e comedie, că e dramă, că e tragedie, că e pe alocuri SF, viața este de departe cel mai tare spectacol pe care noi toți alegem să îl jucăm..

Ca în orice film, accentul se pune pe relații. Ne alegem unii pe alții parteneri de scenă, fiecare cu locul lui perfect distribuit pentru atingerea scopului înalt al sufletului său..

Acum mult timp, am citit undeva ceva ce mi-a rămas în suflet și în care cred cu toată ființa mea: cele mai dragi suflete sunt cele care aleg rolurile negative în viața noastră, pentru că numai dintr-o imensă iubire sunt dispuse să se “sacrifice” și să riște ca, dacă noi nu ne învățăm lecțiile, să îndure sentimentele noastre negative toată viața (ură, furie, judecată..).

Da, cred asta..

În relații sunt cele mai multe drame.. de care avem nevoie ca să ne vedem umbra, să ne vindecăm răni vechi, să creștem.. Și da, întâlnim suflete care joacă acele roluri negative (soț/soție adulterini, partener/parteneră mincinoși/abuzatori, copii nerecunoscători, părinți abuzivi și multe alte roluri care ne sunt necesare în creșterea noastră).

Dar dacă în loc să îi vedem ca pe acești monștri care nu ne iubesc, nu ne vor, ne înșeală, ne mint, ne resping, am vedea dincolo de rol? Dacă am realiza că de fapt ei doar sunt acele suflete atât de apropiate, atât de dragi sufletelor noastre încât sunt dispuse să joace, viață după viață, orice rol care ne este nouă necesar? Așa cum și noi, viață de viață, jucăm roluri complementare în viețile lor..

Ok, Gigel nu te-a vrut.. A ales-o pe Gigica.. Perfect, el și-a făcut alegerea în viața lui. Cum ar fi să-i urezi lui Gigel toate cele bune împreună cu Gigica? Da, știu, al naibii de greu, că te doare rana ta de respingere, dar vezi tu, ea nu are legătură cu Gigel.. El doar este acel suflet drag ție care a venit aici să te ajute să îți vezi rana, să o vindeci, să te vindeci și să scapi pentru totdeauna de suferința iluzorie..

Ai de ales între a-l urî pe Gigel o viață (și practic a-ți otrăvi fiecare clipă) și a schimba perspectiva și a înțelege că Gigel are și el niște lecții de învățat, și probabil Gigica a fost cea potrivită pentru el la momentul respectiv.. Dacă ai putea doar să-ți amintești cât de strânsă este legătura sufletească între voi, dacă ai putea să te conectezi cu sufletul celui care aparent îți face un rău, dacă ai putea să vezi dincolo de spectacolul (fantastic de altfel) acestei vieți iluzorii, oare cum ar fi?

Ambii implicați într-o relație își au partea lor de lecții.. Nu cred în relații în care doar unul are de învățat, inclusiv relațiile profesori-elevi.. ÎNTOTDEAUNA înveți, chiar și tu, profesorul.. Nu ai fi acolo altfel.. În viață, în univers, în multivers nimic nu este degeaba.

Ce poate fi mai frumos decât vindecarea unei relații conflictuale (de orice tip – prietenie, cuplu, părinte-copil..) și a fiecărui suflet implicat, prin conștientizarea de către fiecare a umbrei proprii, prin asumarea responsabilității (nu a vinei, ci a responsabilității) și prin transformarea tuturor resentimentelor, reproșurilor, culpabilizărilor în acceptare, iertare și iubire?

Știi că ți-ai învățat lecția când ești recunoscător tuturor celor care ți-au fost profesori, pentru că asta au fost toți cei care ți-au “făcut rău”.. Nu ai fost nici un moment o victimă. Nimeni nu este. Indiferent de situație. Tu ai ales.

Cum ar fi să ne uităm în spate și să-i iertăm complet pe toți “nenorociții”, “nenorocitele”, “porcii” și “panaramele” și să le mulțumim din suflet pentru tot ce ne-au învățat despre noi? Cum ar fi să îi iubim prietenește și să le dorim tot binele din lume, pentru că ne-au iubit atât de mult (la nivel de suflet) încât au ales să ne facă un bine cu orice preț, chiar și cu cel al purtării temporare a ștampilelor de mai sus? Cum ar fi să îi vedem așa?

Evident, în momentul în care te afli într-o relație de abuz (de orice fel) primul pas este să ieși. După care, încet-încet, să vezi de ce ai fost acolo, în ce fel te abuzai tu astfel încât a trebuit să apară o altă persoane să-ți reflecte asta..

Încet – încet faci pace cu tine, înțelegi de ce s-a întâmplat așa, ce ai avut nevoie să înțelegi, ce lecție să înveți, poate lecția a fost tocmai să ieși din relație, să te alegi pe tine.. Orice ar fi, vei înțelege..

Dar nu te vei vindeca niciodată complet până nu vei putea să îl ierți și să îl înțelegi pe abuzator. Nu spune nimeni să reiei legătura cu el. Nu se pune problema de existența unei interacțiuni în plan fizic. Da, ar fi ideal ca și el să fi înțeles ceva și să fi schimbat ceva. Dacă și el a reușit să-și vindece rănile, dacă și el a reușit să destructureze puțin câte puțin mecanismele de apărare atât de bine construite, dacă și el a reușit să renunțe la ego..

Chiar dacă nu s-a întâmplat așa, tu poți să îți dăruiești vindecarea. Înțelegându-l. Iertându-l. Poate chiar iubindu-l.. Așa cum este, cu defectele sale, cu imperfecțiunile sale, cu rănile sale.. Vindecarea ta nu depinde de vindecarea lui.

Dar ce minunat trebuie să fie momentul în care doi foști “dușmani” se pot întâlni ca doi prieteni – oameni noi, eliberați de lanțurile care i-au ținut în suferință, care au înțeles fiecare sensul experienței lor împreună, care și-au acceptat lor și celuilalt defectele, care s-au iertat pe ei și l-au iertat pe celălalt, care au ajuns să se iubească pe ei și inevitabil și pe celălalt!

Când au înțeles ce glumă bună e viața asta și cât de încrâncenați au fost în niște roluri absurde, când pot bea împreună o cafea amintindu-și toată “drama”- cât de mult s-au identificat cu niște măști care nu aveau nici o legătură cu sinele lor, câte lacrimi au vărsat , cât s-au urât fără nici un motiv real aparent.. ?

De fapt, motivul este cheia. Să ne dăm seama de joc, să ieșim din iluzie, să devenim noi scenariștii conștienți ai spectacolului vieții noastre..

De fapt, motivul a fost chiar cafeaua..

 

 

 

 

 

 

 

 

Picchu Machu

Picchu Machu

.. și-am ajuns la șaman… Mai exact șamaniță. Dâmbovițeană.

Acum, vreau să precizez că indiferent cât de incredibilă poate părea povestirea, unele chestii de mai jos (vreo 3%, dar alea esențiale..) chiar sunt pe bune… Nah, toți am fost cândva tineri și curioși, îmi recunosc limitele (trecute și prezente)..

Întâmplător, acum multi ani mă intersectez de o doamnă șamaniță.. Nu oareșcare, ci cu conotații de-a dreptul mondene.. Una școlită prin Peru, inițiată atât în toate tainele șamanice, cât și în cele lumești, de zi cu zi.. Mi-a explicat ea (menționez că vârsta creierului meu la acel moment era undeva în jur de 5-6 ani după cum se va detalia mai jos..) care e ideea cu șamanismul, cum totul e incredibil de roz, nu trebuie să stai să sapi să-ți descoperi și să-ți vindeci rănile, ci ea te ia și te duce direct sus (acum realizez că se referea la o cracă, dar atunci nu m-am prins..) în loc cu verdeață, unde nu e suspin, dar nici activitate neuronală…

Totul frumos, setup-ul impresionant (cum de obicei este când ai karmă bună și un bărbat mișto, care a făcut ceva în viața lui, dar pe care ai tu grijă să îl lași fără nimic, tehnică șamanică pură… dar asta e altă poveste..), multe pietre, tobe, pleduri,  macrameuri, muzică în surdină, ce mai, idilic! Mă simțeam fix în Machu Picchu, recunosc mai mult Picchu decât Machu…

La instrucțiunile șamaniței, mă așez pe o saltea, respir adânc, lent, după care uniform accelerat, după care accelerat rapid, până când, de la hiperventilație, îmi dă asigurări că intru direct în călătorie șamanică… (neah.. de fapt o amărâtă de amețeală)

Inspir, expir, totul căpăta o gravitate din ce în ce mai mare, sunt la un pas să mă întâlnesc cu animalul, pasărea sau insecta de putere, să-mi recuperez toate bucățile de suflet.. Întâlnesc așa cum mi se spune un bătrân înțelept (cu siguranță ghidul meu, care are să-mi transmită un mesaj important pentru sufletul meu..), hmmm.. da, parcă îl văd, se apropie de mine, mă ia de mână și…  în sunetul tobelor accelerânde…. îmi șoptește ceva la ureche.. DA! Aud! Mi-e clar..

.. Trebuie să merg la toaletă!!!!!

(asta din cauza ceaiurilor profund purificatoare consumate înainte de ședință..)

Pfff, acum am o problemă (de fapt două..). Cum stau eu cu ochii închiși și o aud pe șamaniță foșnindu-se în jurul meu, murmurând chestii, arzând diverse (tobele bat din ce în ce mai tare, ierburile miros din ce în ce mai aromat, șamanița este din ce în ce mai implicată).. îmi zic să fac un efort să intru-n theta, poate chiar în gamma, să mă desprind de trup și să-l las să facă ce-i vine lui, doar să scap naibii din situație..

După câteva încercări eșuate de decorporalizare, nu mai pot și dau din cap, în șoaptă, cu grijă să nu alung vreun spirit prietenos, semn că vreau să zic ceva.. (mi-e milă de ea, e clar că se stresase mult, mă simt de departe cel mai nespiritual om de pe Gaia, DAR intuiția mea (deși dăduse clar rateuri cu vizita asta) împreună cu ghidul îmi spun că ține mai mult totuși la saltea decât la terapia mea).. așa că..  în cel mai meditativ mod, dau semne că vreau să mă exprim..

Ea, în plin elan șamanic, îmi șoptește misterios, cu mult înțeles ascuns: “Ce-ți spune ghidul? Spuneee.. Lasă-ți inima să primească toate mesajele pe care are să ți le transmită..”

Pff.. Îmi iau o figură transcedentală, oftez prelung, și (ce naiba sa fac????), îi zic șoptit: “Trebuie să merg la toaletă..”

Face o pauză… Mi-e clar că vrea să mă înjure. Sunt dezamăgirea secolului.. Dă scurt din cap și zice tot șoptit, în ritm de tobe, “Hai, du-te..”.

Eu, maximă încântare, mă duc la toaletă cu grijă să nu rup vraja. Intru, mă uit în stânga, mă uit în dreapta, nici un animal de putere.. Pff, slavă Domnului!

Rezolv problema și revin.. Ea încă în meditație, eu mă așez cuminte la loc, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, reiau procesul terapeutic.. (adică stau în continuare pe saltea)

Din nou respirație, hiperventilație, sigur acum îmi reușește mult mai bine look-ul spiritual, m-am detensionat.. închid ochii și mă chinui să simt ceva, să văd ceva, pe cineva, oricine, orice.. Mă chinui, mă chinui… Nimic!

La un moment dat îmi zice că pleacă singură în călătorie șamanică să îmi recupereze bucățile de suflet (m-a evaluat corect, io clar nu-s în stare..). Cât e ea plecată mă gândesc să-mi aprind o țigară dar mă abțin.. Nu știu dacă se cade.. Mă uit la pietre, pleduri.. Super combinație de culori.. Ia uite, Maricica a postat ceva pe facebook, e la mare… Hahaha, dau like… Revin pe saltea la timp..

Se întoarce.. Îmi povestește ce a văzut.. Se pare că pe drum îmi văzuse niște lanțuri în jurul mâinilor și al picioarelor (face sens, întotdeauna mi-a plăcut rock-ul, nu îndrăznesc să întreb dacă erau cu Metallica sau Guns, după faza cu toaleta mă abțin..), cică mi le-a dezlegat.. Super! Mersi mult! Acum o să-mi fie mult mai ușor la duș..

Pe urmă îmi zice că a văzut un contract încheiat într-o altă viața – hmmm.. nu mi-e clar dacă e cel de vânzare-cumpărare al casei sau cel de ipotecă, dar cică l-a rupt!

(sper totuși să fi fost ăla de ipotecă… Haa!! abia aștept să le râd în nas ălora de la bancă.. ce i-am făcut, fraieeeeriiii….. 30 de ani my ass..).

După care îmi spune că s-a întâlnit cu animalul meu de putere – nuuu, nu e gâsca, urât să vă gândiți la asta…. Nuuu, e RÂMĂ.. Cică e ok, că râma e animal sacru, puternic și spiritual.. Trec repede peste asta, încă mă bucur că am scăpat de ratele la bancă.. fraaaieeeri…

După care urmează momentul de aur al vieții mele – îmi zice că este lângă mine unul dintre ghizii mei, Ioana D’Arc! Pe bune! Jur! Cică e lângă mine, să închid ochii, să-i pun o întrebare și să ascult răspunsul..

Eee, p-asta chiar n-am văzut-o venind.. Inițial cred că s-a terminat ședința și e momentul de spus bancuri…. Bufnesc într-un râs isteric…. După care îi văd fața și-mi dau seama că nu e banc.. Tac. Pff, iar mi-am pierdut fața spirituală…

– E Ioana d’Arc.. aici.. acum? întreb cu emoție, după ce-mi dreg vocea..

– Da, este aici alături de noi și așteaptă să-i pui o întrebare, ceva ce te preocupă în momentul ăsta..

– Aha… Păi… Pot să o întreb în gând, aș vrea să am o discuție privată, dacă se poate?, găsesc soluția salvatoare.

– Da, cum preferi, întrebi și aștepți să primești răspunsul..

Respir adânc, închid ochii și, prin cel mai mare efort de voință al vieții mele, îmi mențin o moacă serioasă.. Și o întreb.. (nu, nu “să mori tu c-ai fost fecioară?!”, cum ați putea crede.).. Glumeam, n-am intrebat nimic..

Acum, a nu se înțelege greșit. Eu nu neg că Ioana d’Arc venise și avea o discuție cu mine.. Nuuuuuu.. Tot ce zic e că jur că eu n-am auzit-o; na, ea e mai finuță de fel și poate vorbea încet, sau poate franceza mea nu e perfectă, ori era Mercur retrograd, ceva clar a fost defectuos în comunicare..

După care aștept.. și aștept.. un interval pe care îl consider satisfăcător pentru un dialog interior plin de mesaje transcedentale și oarecum inteligent, dincolo de banalitățile de început, gen “ce faci fată? toate bune? auzi, te strângea rău armura aia?” etc…

Da, intervalul a fost bine ales, i s-a părut satisfăcător, după fața pe care o avea când am deschis ochii.. Din nou, arborez fața mea de sărbătoare.. Mă întreabă plină de entuziasm: “Ți-a răspuns?”, eu răspund cu emoție gâtuită “Daa..”.

Îi explic că simt să nu dezvălui amănunte din discuție, deoarece după atâta încărcătură spirituală simt o nevoie bruscă de puternică interiorizare și în plus nu luasem consimțământul Ioanei..

Spirit evoluat, m-a înțeles..

În afară de cele de mai sus, mai pot menționa că în aceeași ședință se pare că au discutat cu mine și spiritele naturii, lângă o cascadă. Din nou eu nu le-am auzit, dar clar a fost de la mine, deși și Mercur ăla..

Aaaa, și între timp am verificat la bancă.. Deși le-am spus clar și cu lux de amănunte, i-am amenințat inclusiv că data viitoare când mai discut cu Ioana d’Arc îi spun, încă ne judecăm pentru anularea contractului de ipotecă, reziliat de drept prin ruperea acestuia de către șamaniță in timpul calatoriei șamanice.

Deși le-am clarificat că vorbim despre un contract semnat într-o altă viață, insistă cu detalii stupide, gen data semnării, etc. Ce să le faci? 3D-iști. Cred că o să iau totuși legătura cu Ioana să-mi recomande un avocat mai bun..

Cred că ar fi un moment bun să mă las de spiritualitate…

Deși cunoscându-mă…

(Disclaimer: ne plac șamanii adevărați, respectăm ayahuasca, o fumăm cu drag ..)

 

(Sursă foto: https://www.shamanlinks.net/wp-content/uploads/2015/03/shamanic-druminging.jpg)