Romeo și Julieta (ecranizare 2020)

Romeo și Julieta (ecranizare 2020)

Am avut nefericita idee de a mă uita și eu, ca tot omu’ după o zi obositoare, la un film. Am zis, hai să văd unul mai nou.

Cu mare emoție am observat că din cinci filme, trei sunt cu minunate, ovaționate, premiate povești de dragoste între John și Dick (mai mult sau mai puțin văcari), respectiv Jane și Anna (cu puteri mai mult sau mai puțin supranaturale).

Ok, recunosc, întotdeauna mi s-a părut că Rhett Butler și Ashley se potriveau mult mai bine dacă nu intervenea enervanta aia de Scarlett, să nu mai vorbim de compatibilitatea clară între Ana și Florica, separate de tăntălăul ăla de Ion, cu pământul lui cu tot..

În fine..

Fără nicio legătură, tot azi citesc un articol cum că în Canada s-a legalizat sexul cu animale. Ok, ca să fiu politically correct trebuie să adaug: fără penetrare. M-am dus, m-am spălat pe față cu apă rece, am recitit știrea. Da. Așa scria.

Bun așa..

Îmi imaginez că foarte curând vom fi impresionați de noi ecranizări de succes, conform noii societăți în formare, în care actorul care îl interpretează pe Romeo își va da ultima sulfare în braț… aripile găinii Julieta (crescută la sol, cu acces la aer liber, anterior hrănită intenționat de popă cu grăunțe otrăvite).

(Foto articol: În exclusivitate pentru voi, i-am surprins pe protagoniștii ultimei ecranizări a capodoperei “Romeo și Julieta”, pe platourile de filmare din Los Angeles! Actrița, profesionistă adevărată, a acceptat să pozeze chiar fără machiaj.)

Gândiți-vă doar ce intensitate romantică va fi în timpul călătoriei porcului Tristan (de data asta la propriu), sfâșiat de durerea de a i-o duce pe frumoasa și blonda Isolda unchiului său, regele Mark (cele mai mari șanse la casting se pare că le are un babuin din Costa Rica).

Evident, miza reală sunt desenele animate, în care Albă ca Zăpada presupun că va fi interpretată de o focă, Frumoasa Adormită va fi trezită de sărutul pasional al unui urangutan iar în general prințul va rămâne broască iar Bestia bestie..

Sau poate vor fi reorganizări, în care Cenușăreasa va trăi până la adânci bătrâneți căsătorită cu una dintre surorile vitrege, cu care începe să se înțeleagă chiar bine în timp ce mătură în rochița ei de menajeră, în timp ce prințul se va cupla cu calul, iar Rapunzel va stăpâni alături de Elsa în Regatul de Gheață. Ei… se cuplează între ei.

Interesantă simpatica reprogramare hollywoodiană prin spălare pe creier, aplicată de la vârste cât mai fragede..

Ca să ne înțelegem, nu am nici urmă de homofobie, am prieteni gay pe care îi iubesc și îi respect. Treaba fiecăruia ce face în dormitor, nu e problema mea, nu judec pe nimeni și îi iubesc așa cum sunt.

Ok, recunosc, sper din tot sufletul că nu am prieteni care fac sex cu animale, dar chiar și așa.. i-aș iubi și i-aș interna la cele mai bune clinici de psihiatrie..

DAR…

Una este acceptarea și cu totul altceva programarea generațiilor următoare prin oferirea unui model în totală contradicție cu legile naturii. Natural, perpetuarea speciei umane presupune, cel puțin din câte știu eu, nașterea de copii.

Natural, doi bărbați nu pot face un copil. Natural, două femei nu pot face un copil. Dacă ați aflat voi altceva între timp, vă rog, spuneți-mi și mie.. să nu fiu iar ultima care află..

Idioțeniile de concepte de mamă purtătoare, respectiv donator de spermă ies din calcul din start, dacă stăm să analizăm lucid implicațiile psihologice și emoționale asupra copiilor respectivi.

Na, ce să zic, popcorn să fie, că filmele se anunță interesante.. Ca și trendul umanității.

Dar.. eu zic să ne păstrăm vibe-ul pozitiv!

Vestea bună, doamnelor, e că e ok să rămână broască.. Iar voi, domnilor, nu vă îngrijorați că e găină..

În Canada e legal.. :)))

 

Sursă foto (pe bune): groweatgather.co.uk/wp-content/uploads/2015/03/DSC0488. jpg 

Advertisements

Lalele, lalele…

Lalele, lalele…

Relații, relații… Fumoasele noastre relații.. (era melodia aia cu “Lalele, lalele..”). Păcat că nu puteți să mă auziți ce frumos cânt, ați fi impresionați..:))

Așadar… unde sunt durerea cruntă, trăirea maximă, creșterea spirituală intempestivă, adrenalină la nivel paroxistic? Unde? Unde?

Ați ghiciiiiiit: în relații…..

Și-așa m-apucă câteodată și mă trăsnește să scriu iar despre minunatele relații fără de care viața noastră ar fi atât de… n-ar fi.

V-ați uitat vreodată la copii, dacă v-ați nimerit din întâmplare prin preajmă, cum stabilesc ei relații? Intră val-vârtej la locul de joacă, se înfig fix în primul copil sau chiar grup de copii pe care îi întâlnesc în cale, și spun răspicat: “Pe mine mă cheamă…. Vrei să fim prieteni?” sau “Vrei să ne jucăm?”.

Întotdeauna am fost absolut șocată și în egală măsură fascinată de abordarea lor.

Hai acum să ne uităm un pic la părinții lor:

Gigel o place pe Gigica. O vede cu colțul ochiului cum vine de la toaletă. El vorbește cu Costel. Văzând-o venind, se întoarce cu spatele, având deosebită grijă ca traiectoria razei ei vizuale să fie perfect perpendiculară în orice moment t al deplasării pe linia imaginară orizontală care unește umerii lui (din spate), iar când Gigica trece pe lângă ei, începe să povestească despre Geta, cu voce tare, deși n-are nicio treabă cu ea.

Gigica, pe de altă parte, îl place și ea pe Gigel. Ieșind de la toaletă, îl vede de vorbă cu Costel. Trece fulgerător pe lângă ei, cu ochii în telefon, zâmbind cu subînțeles, carevasăzică dacă o vede Gigel să jure că i-a trimis vreun amorez vreun mesaj.

Evident, următorii pași firești ai interacțiunii romantice a celor doi: ca s-o oftice, Gigel o invită la cafea pe Geta, colega de birou a Gigicăi. Ca să-l oftice, Gigica postează pe facebook un buchet cu flori albastre crop-uit de pe internet, cu mesajul “mulțumesc, Iubi!”.

“Căci nu-i nici în povești mai mult prilej de jale, decât în trista întâmplare-a lui Gigel și-a Gigicăi sale..” (Shakespeare, varianta 2018)

În fine, cam asta e tema de bază a începuturilor relațiilor în vremurile noastre.

Acum să facem un salt cuantic și să mergem la finalul relațiilor.

Ați văzut vreodată cum se ceartă copiii? Când un prieten de joacă îi ia trenulețul favorit, copilul zice: “Gata, nu mai suntem prieteni.” Ălălalt: “Bine.”. În secunda doi: “ne jucăm cu macaraua aia roșie?”. “Da!”

Acum să zicem că după o oarecare perioadă petrecută împreună, relația dintre Gigel și Gigica se deteriorează iremediabil, Gigica visând cu gene tremurânde la un prinț alb venind pe un cal negru, sau la un prinț negru venind pe un cal alb.. Gigel, băiat mai simplu, visează o iapă.

Ceea ce nici Gigel nici Gigica nu par să realizeze e că prințul, și nici măcar calul sau iapa, nu pot veni decât pe un teren curat. După ce au luat niște decizii, după ce au înțeles cine sunt și ce vor cu adevărat, clar și asumat. Altfel, imediat ce răsare de după deal, cu cât se apropie, prințul va începe să semene izbitor cu o cârjă mai mult sau mai puțin performantă din secția de ortopedie a Spitalului Universitar.

Io nu zic, după o perioadă împreună, cu active la comun, inclusiv pasive (copii), nu e simplu.

Varianta numărul 1 ar fi: Gigica merge la Gigel și îi spune frumos, sincer, că ea simte că relația s-a terminat și îi mulțumește lui Gigel pentru toate momentele frumoase, inclusiv pentru pasivele generate împreună. Gigel o înțelege pe Gigica, că dacă e sincer cu el își dă seama că nici la el nu e chiar iubire necondiționată maximă, îi mulțumește la rândul lui pentru tot, decid de comun acord ca încheierea relației să fie în armonie, pasivele să nu aibă de suferit din cauza terminării relației lor, își dau mâna frumos, își împart echitabil ce au de împărțit și… au trăit fericiți până la adânci bătrâneți..

Hmm.. acum mă gândesc.. despre asta o fi vorba prin povești? Cred că da..

Dacă cineva a trăit varianta numărul 1, vă rog să-mi spuneți și mie..

În 2018, de obicei unul dintre cei doi vrea să iasă din relație. Rar se întâmplă ca amândoi să conștientizeze că le e mai bine unul fără celălalt, deși la un anumit nivel ei știu. Și atunci ego-urile se dezlănțuie turbat.

Pe lângă scuzele de doi bani cu copiii (îmi cer scuze, dar sunt scuze jenante care maschează frici și distrug copii), cel mai tare mă distrează (acum, că am mai crescut și eu) celebrul “nu pot, mă, să-l las, că mi-e milă de el..” .

Pffff, asta e cea mai tare manifestare a defecțiunii egotice.. Mila în general. Mila este o emoție de joasă vibrație care are legătură exclusiv cu noi și nu cu ceilalți, ne dă o senzație mizerabilă de superioritate în raport cu obiectul milei, o altă persoană de altfel. Chiar și copil, acea persoană merită tot respectul și nu are nevoie de milă. Compasiune. Nu milă.

Adicătelea, eu sunt așa mișto, lumina soarelui, steaua de la răsărit, miezul din gogoașă, cireașa de pe tort, punctul de referință al Căii Lactee, că dacă eu îl las, gata, el moare. Neam de neamul lui nu mai găsește o asemenea comoară ca mine, pot să fac orice, dar nimic nu e mai crud pe lumea asta decât să lipsesc un om de mirobolanta mea prezență..

Evident, în mod natural, intervine constatarea filosofică a Autorului, respectiv a Universului, care scărpinându-se cu subînțeles în barbă, tună: “HAI SĂ MORI TU….”.

Dar dacă l-ai lăsa pe omul acela care n-are nicio vină că te-a întâlnit pe tine (glumesc aici, normal că are, dar despre asta într-un episod următor) să își găsească și el perechea potrivită, să întâlnească persoana cu care să creeze un cuplu adevărat, poate să-și facă o familie adevărată.. Ce zici?

E nașpa, nu? Să-ți dispară fanii nu e ușor. Că dacă nu mai e el acolo să te vrea, dacă nu te mai vrea nici naiba?! Aaaa, să fie despre asta vorba?? Oareee??

Tu ești o minune, repet, lumina lumii, soarele te întreabă zilnic dacă să răsară, să nu te supere.. Tu nu te gândești nicio secundă la tine, te sacrifici ca oaia care ești pe altarul fericirii lui, ca el să fie mulțumit, că singura condiție a fericirii lui e să fie oaia de tine lângă el.. Altfel se ofilește și cade..

Cum ar fi dacă ne-am asuma cine suntem și ce ne dorim cu adevărat? Da, asta implică să și știm ce ne dorim cu adevărat. Să ne analizăm cu atenție fricile și sursele lor. Să lucrăm cu noi. Să ne respectăm și să respectăm oamenii de lângă noi. Să riscăm. Să luăm decizii. Să fim adulți.

Eu scriu asta nu din poziția atotștiutorului, ci din poziția unui om care a făcut multe greșeli și din experiența proprie, deloc ușoară, a încercat să învețe.

Acum, mi-e greu să închei articolul, că mi-e incredibil de milă de toți cei ce citesc, pentru că va urma o altă perioadă de câteva zile în care nu voi scrie, offf, mi-e foarte milă de voi, ce vă faceți fără articolele mele?

Pff.. mi-e atât de greu să mă despart de voi…

Lupii singuratici

Lupii singuratici

Turmele atrag. Turmele dau un fals sentiment de siguranță, de confort, de călduț.

Într-o turmă e mult mai ușor să te prefaci cineva ce nu ești, împrumutând de la unul și de la altul diverse virtuți, pe care de cele mai multe ori nici ei nu le stăpânesc, ci sunt palide încercări de copiere a altora.

Într-o turmă e simplu. Nu trebuie să te obosești să te cunoști, să-ți formulezi un ideal al vieții tale.. Preiei pe nemestecate un ideal al altuia, trunchiat, de multe ori fără nicio conexiune cu adevărul tău, dacă te-ai obosi să ajungi vreodată la el.

Poți căpăta o oarecare valoare prin simpla apartenență la o turmă, fără niciun efort propriu de a-ți descoperi propria valoare, propria putere.

Nu cred în turme.

Îmi sunt recunoscătoare mie că mi-am ales în viața asta un drum solitar. Desigur că sunt oameni minunați în jurul meu, suflete cu care rezonez, dar fiecare dintre ele este pe drumul său solitar. Mergem umăr lângă umăr, dar fără dependențe, fără obediență, fără manipulări.

Cred că lumea asta va avea o șansă reală de schimbare doar după ce din ce în ce mai mulți oameni își vor asuma drumurile lor de lupi singuratici, se vor transforma în OAMENI cu un adevăr propriu, cu o credință proprie, conștienți de puterea lor interioară.

Turmele se bazează pe anumite idei comune, de cele mai multe ori lăudabile de altfel, dar atât. Turmele exclud din start păreri proprii. Ideile personale, caracterele, personalitățile se diluează, ceea ce de altfel conduce pe termen lung la autodistrugerea turmei.

Abia aștept să văd (încercări sunt) reuniunea lupilor singuratici. Oameni care au cunoscut neputința, căderea, dar au reușit să-și conștientizeze întunericul din ei, să-l integreze, să-l vindece, să crească, să se ridice. Fiecare pe drumul lui.

Oameni independenți (atât cât se poate în lumea asta), care se bazează doar pe ei, care au murit și înviat de atâta ori încât știu sigur că nimic și nimeni nu îi poate distruge. Oameni care încep încet încet să pășească pe apă, să vindece bolnavi prin propria vindecare, să transforme vinul în apă.. Pentru că încet încet au început să înțeleagă că adevărata putere a fost întotdeauna în ei, așa cum Cineva le-a spus acum 2000 de ani.

Oameni care dacă mâine ar pierde tot ce au, ar zâmbi, pentru că ei au construit tot ce au, nu le-a dat nimeni nimic, și atunci ei știu că pot reconstrui totul într-o secundă, conectați la Dumnezeul din ei.

Atunci când lupii singuratici se vor privi în ochi nici măcar nu va conta că adevărul unuia poate diferi puțin de al altuia. Pentru că orgoliile nu au ce căuta într-o astfel de reuniune. Pentru că respectul fiecăruia pentru tot ceea ce ceilalți au reușit este total, pentru că fiecare se regăsește în urcușul celuilalt. Pentru că vor ști că urcușurile lor, deși în aparență diferite, sunt unul singur..

Conectați la Divinul din ei, lupii singuratici vor reuși atunci să vadă toate darurile pe care ceilalți le pot aduce. Nu printr-un chestionar, ci privind drept în ochi. Vor ști. Și nu vor face nicio concesie, niciun compromis. Pentru că acolo unde sunt lupii singuratici nicio oaie nu poate să ajungă.

Pentru că la nivel absolut, fiecare lup singuratic știe că rolul lui este să aducă Divinul în plan uman, să integreze toate practicile spirituale de pe drumul fiecăruia în parte în viața de zi cu zi.

Fiecare lup singuratic ajunge mai devreme sau mai târziu să înțeleagă că misiunea lui nu este să-și evite viața de zi cu zi nici stând în lotus de dimineață până seara, nici psihanalizând-și fiecare pas, la nesfârșit, nici stând în genunchi în biserici șapte zile din șapte. Nu spun, sunt oameni cu astfel de misiuni, dar marea majoritate le practică sub formă de evadare.

Misiunea noastră, a tuturor, este să integrăm frecvențe cât mai înalte în acest corp uman, să îi creștem densitatea luminică și astfel să creăm o altă realitate, de o frecvență superioară..  Dar toate acestea în fiecare clipă a vieții noastre. În timp ce trăim. În timp ce muncim. În timp ce ne plimbăm. În timp ce petrecem. În timp ce interacționăm cu ceilalți. Doar așa ne vom îndeplini misiunea.

Și da, și eu, ca și alții, simt că se apropie momentul reuniunii lupilor singuratici. Și ce moment va fi acela! Acolo nu va fi un lider, nu va fi un maestru, nu va fi un păstor. Vor fi doar Lideri, Maeștri, Co-creatori ai propriilor Eu-ri, uniți de o forță dincolo de lumea asta.

Lupii singuratici se vor întâlni ușor ușor, mai întâi doi, apoi trei, apoi patru… până când puterea lor reunită va atrage pe toți ceilalți. Care sunt și care vor fi. Nu prin casting, nu prin anunț la ziar, nu prin promovări diverse. Nu este nevoie de strigare, pentru că fiecare lup singuratic știe și simte că locul lui este doar printre cei ca el.

Atunci când ochii lor se vor întâlni măcar o secundă, chiar dacă poate vor fi în momente diferite de vindecare a propriilor răni, ei se vor recunoaște, pentru că sufletele lupilor singuratici sunt din aceeași familie. Dar pentru asta, trebuie să renunțe sau să fie dispuși să renunțe la ego-uri. Să se privească de la egal la egal.

Până atunci, testul final al fiecărui lup singuratic este recunoașterea turmelor, a falșilor lideri, a falșilor maeștri, a falșilor păstori..

Și mai este un test: răbdarea.

E un timp pentru toate.

 

Foto: https://i.pinimg.com/736x/5b/a3/2c/5ba32c5b267c310425e23831ad58b4bb–wolf-wallpaper-wallpaper-pictures.jpg

Oare când? Știi că poți..

Oare când? Știi că poți..

Mi-e din ce în ce mai clar că adevărata pandemie a acestor timpuri, puternic contagioasă și în plus ereditară, este lipsa de valoare de sine, acest cocktail fatal de factori diverși: iluzie, ignoranță, moștenire, copilărie, societate, manipulare și iar ignoranță, și iar iluzie..

Am venit în lumea asta știind să facem tot ceea ce este necesar a fi știut de un om: să iubim. Doar că ei uitaseră de mult ce înseamnă asta. Și așa am învățat că nu vom fi niciodată iubiți, acceptați, integrați în lumea lor decât dacă jucăm după regulile lor.

Cineva a comentat la un alt articol pe care l-am scris și a scris ceva foarte frumos: “singura iubire necondiționată este cea pentru copii”. Frumos! Superb! Da, așa ar trebui să fie.

Dar întreb eu: câți dintre noi pot spune că-și iubesc copiii necondiționat? Sincer, acum..

Da, îi iubim când știu pe dinafară Luceafărul la 4 ani, când cântă la pian Chopin la 3, când dau două goluri în fiecare meci, când iau câte un 10 în fiecare zi.. Dar cât îi iubim când nu vor să facă ce le spunem noi, când se tăvălesc prin noroi cu pantalonii cei noi, când împrăștie toate jucăriile prin casă, când nu dau la facultate sau nu aleg facultatea pe care o vrem noi, când își aleg un soț/ o soție care nu ne place, sau de ce nu, când ne spun că sunt homosexuali?

Aha, îi iubim, dar totuși.. Este normal, am preluat aceeași boală veche de când lumea..

Te iubesc, dar..

Așa am înțeles, copii fiind, că noi în sine, doar prin faptul că existăm, nu avem nicio valoare. Valoarea noastră a fost întotdeauna măsurată în note, calificative, abilități diverse, dicție, caligrafie, dexteritate sau eu mai știu ce altă metodă idioată de comparare și implicit mutilare a sufletelor.

Singura noastră șansă, motivul real al călătoriei noastre pe aici, tocmai acesta este: să reușim să ne vedem așa cum suntem, să trecem prin toate straturile de suferință provocate de toate minciunile care ni s-au spus și pe care ni le-am spus, toată iluzia în care am venit, și să reușim să trecem dincolo de văl, să ne vedem exact cum suntem, Lumină țâșnind din întuneric.

Măi omule, valoarea ta nu stă nici în ce ai, nici în ce faci, nici în ce spui, valoarea ta este în cine EȘTI. TU ești o valoare.

Măi omule, nu e nimic pe lumea asta să nu poți face, nu e niciun vârf atât de înalt încât să nu-l atingi tu, nu e niciun nor atât de dens încât să nu-l străpungi cu raza ta. Tu, doar TU ești singurul care te blochezi, îți pui limite, îți ciuntești visurile, îți ascunzi rușinat aripile, îți e rușine de măreția ta, și asta doar findcă demult, cândva, cineva ți-a spus că nu poți.

Oare când te vei ridica din nisipurile astea mișcătoare în care te încăpățânezi să te afunzi? Și știi ce e chiar tare? Deși sunt multe frânghii de salvare care ți se întind zi de zi și pe care le refuzi cu încăpățânare, tu nici măcar nu ai avea nevoie de ele. Nu..

Pentru că tu poți să zbori..

Te uiți în jur la cei câțiva care zboară și ai senzația că ei sunt altfel, au aripi mai colorate, mai mari, mai rezistente.. Și îți spun: ei zboară doar pentru că ei au CREZUT că pot zbura.

Dar tu nu zbori, pentru că tu crezi că nu poți. Pentru că ei ți-au spus că nu poți. Și preferi să-ți petreci întreaga viață în nisipurile alea nenorocite decât să mă asculți când eu îți zic: te-au mințit. Știu că te-a durut, dar acum tu știi că a fost o glumă, o joacă. De ce te încăpățânezi să-i crezi în continuare pe ei că nu poți, iar de mine râzi ironic când îți spun că poți să zbori?

Știu, pentru că singurul lucru mai rău decât ce au făcut ei atunci este să riști să crezi din nou, să riști să zbori, iar apoi să te prăbușești.. Frica asta te omoară. Preferi să trăiești o viață mică, anostă, săracă, meschină, mizerabilă… orice numai să nu retrăiești durerea căderii de atunci..

Dar eu îți zic, măi omule drag, n-ai cum să te prăbușești. Zborul e natura ta, ți-l vei aminti imediat, dacă doar ai credință cât un bob de muștar. Nu-L mai căuta în afară, El e în tine, tu ești El.

Știu, ești supărat pe tine, te-ai urât atât de mult pentru neputința ta, te-ai urât atât de mult pentru că ai avut nevoie de acceptarea lor. Dar nu crezi că a venit momentul să te ierți, să te înțelegi, să ai compasiune pentru tine, doar cine mai bine ca tine știe prin toate câte ai trecut?

Dacă eu vin la tine și-ți spun durerea mea, și-ți povestesc neputințele mele, tu mă iei în brațe, mă strângi la inima ta și-mi ștergi lacrimile. Mă înțelegi, mă alini..

Oare de ce ți-e atât de greu să te alini pe tine? Oare de ce nu te poți ierta nici măcar acum pentru tot ce ai uitat sau ai greșit sau ai amânat? Poți ierta o lume întreagă, oare de ce pe tine te iubești cel mai puțin? Ți-a fost atât de greu, ai luptat atât de mult, te-ai ridicat de atâtea ori, de ce ai uitat tot binele din tine?

Amintește-ți și crede în visul tău, oricât de nebunesc ar părea el, crede în sufletul tău, crede-mă când îți spun că munții sunt prea mici pentru tine, cerul e prea strâmt.. Tu poți orice, doar te rog din suflet, CREDE!

Eu știu asta..

Off,  oare când o să înțelegi și tu?

What if?

What if?

Singurul păcat pe lumea asta este să omori iubirea din tine. Hrănirea fricilor, a urii, a răzbunării, a invidiei omoară încet încet iubirea din noi.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, despre iubirea la nivel absolut, ci despre iubire în sensul ei pământean, manifestată (mai mult, mai puțin sau chiar deloc) în relațiile pe care le avem.

Nu știu cât de multe relații sunt bazate pe acea iubire necondiționată despre care toți știm să vorbim atât de frumos.. Nu spun că n-or fi și relații bazate pe iubire necondiționată, dar cu siguranță sunt extrem de puține. Deocamdată suntem la școala descoperirii de sine, suntem în probe.

În viața asta dacă e ceva cu care nu cred că aș fi putut să trăiesc, acela este regretul. Iar cel mai greu de dus regret nu este acela de a fi făcut ceva ce simțeai, chiar cu riscul de a scandaliza societatea, familia, rudele și prietenii, ci regretul de a nu fi făcut ceea ce simțeai, din frica de a nu scandaliza societatea, familia, rudele și prietenii..

Lumea noastră e atât de plină de oameni care își anihilează puțin câte puțin sufletele în relații mizerabile, de compromis, monotone în cel mai fericit caz, moarte de mult și intrate în putrefacție, dar de care se țin cu dinții din diverse frici: de singurătate, de ce zice lumea, din frică de sărăcie (dependență materială), din frica falsă de a nu suferi copiii (de fapt mascare a neputinței lor de asumare, din fricile enumerate mai sus).

În viața asta întâlnim oameni și ne conectăm sufletește (în măsura în care ne dăm voie) cu câteva persoane care ne ies în cale. Nu multe. Câteodată , cine știe, poate doar una. De foarte multe ori, de cele mai multe ori, ne apar în viață oameni cu care simțim o conexiune profundă, dar în momente extrem de “greșite”.

Nu cred că există vreun om pe care viața să nu-l fi pus la un moment dat (și poate nu o dată) în poziția de a alege. A alege între ce simte și ce gândește. Între simțire și rațiune. Și atunci alegem.

Între simțire și rațiune, oare care este mai predispusă la eroare?

Ce este simțirea? Vocea sufletului. Ceva ce vine din tine, care șoptește, câteodată chiar urlă care e calea.

Ce este rațiunea? Ceva învățat, indus din afară, preluat mecanic. Este “ce e bine”, “ce e corect”, “ce vor ceilalți să faci”.

Dacă citești aceste rânduri, poate ai avut odată demult, sau poate de curând, acel punct de cotitură, o răscruce în care a trebuit să alegi.

Ce ai ales?

Cunosc atât de mulți oameni care trăiesc în trecut, cu regretul etern că odată demult, sau poate de curând, au avut o șansă, le-a apărut un om în cale, care le-a dat toată viața peste cap și i-a făcut să se îndoiască fie și pentru o secundă de “ceea ce este bine”.

Și au avut de făcut o alegere. Să riște, să se arunce în gol în speranța că aripile vor crește pe parcurs, sau să stea pe loc, înghețați în zona lor de fals confort, plină până la refuz de principii induse, preluate, moștenite.

Majoritatea aleg confortul călduț, chiar dacă plin de mâzgă. Și își petrec tot restul vieții cu obsesiva întrebare “what if..?”. Își petrec tot restul vieții în păcat. Păcatul de a fi ucis iubirea din ei. Păcatul de a nu fi trăit ceea ce sufletul lor își dorea.

Fă ce simți, chiar dacă pare “greșit”. Alege o relație în care simți iubire, chiar dacă poate nu veți trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Poate vei suferi. Poate vei fi trădat. Poate vei fi rănit. Dar sigur vei ieși din ea transformat într-o versiune mai bună a ta.

Nu alege să-ți petreci viața cu regretul că odată demult, sau poate chiar de curând, ai avut șansa colosală de a iubi pe cineva și ai lăsat-o să treacă pe lângă tine, din frică.. Pentru că asta îți va eroda fiecare celulă din tine până la sfârșitul vieții.

Iar șansele acestea sunt rare, poate doar o dată-n viață..

Nu-ți transforma viața în “what if”-uri. Trăiește-o. Pentru că indiferent câte cărți citești, câți maeștri spirituali frecventezi, câte inițieri ai, singura cale către evoluția ta ca om și către creșterea ta spirituală este trăirea vieții.

Ce alegi?

Preșul corect

Preșul corect

Iar m-a contactat entitatea de lumină cu care tot vorbesc, în ultima vreme recunosc am fost distrasă.. dar deja v-ați obișnuit cu mine..

Da, iar are un mesaj de maximă importanță de transmis tuturor celor care trec prin situați de viață bulversante, încheieri bruște de relații, intrări și mai bruște în alte relații, în principiu a vrut să ne transmită câte ceva despre relații.

“Băi preaiubiților, iar nu mai pot cu voi..

Iar stăm și ne uităm la voi, și iar ne crucim, cum vă căutați în derivă jumătățile o viață întreagă, deși adunat dacă luăm toate relațiile voastre, abia dacă încropim o șaisprezecime..

Cineva odată demult, v-a băgat o idee în bucățica reptiliană a creierelor voastre, o chestie romantică care vindea bine prin Paleoliticul târziu (traducere din franțuzescul “retard”), cum că sunteți fiecare câte o jumătate și Dumnezeu, băiat super miștocar, v-a lăsat câte o altă jumătate s-o căutați voi de să vă iasă ochii din cap, nu alta, o viață întreagă, în 99% din cazuri fără succes, iar în restul de 1% o găsiți undeva după 80 de ani, de cele mai multe ori coleg de salon la azil.

Motiv pentru care, cum prindeți un nefericit, respectiv o nefericită, care în mod karmic se potrivește progrămelului care rulează în căpșorul vostru suav, cum faceți obsesie maximă, ați găsit peticul iubirii necondiționate, plasturele inimii universale, gata, viața voastră va fi în sfârșit pentru totdeauna (timp de câteva luni – un an, doi..) perfectă!

Iar dacă după perioada de 1 până la 7, câteodată 12, sau chiar 15 ani cu executare, nefericitul sau nefericita prezintă semne evidente de peticire clandestină, cu alte cuvinte a găsit un petic mai nou și mai colorat, să te ții atunci!! Șuvoaie de iubire necondiționată se năpustesc asupra lui/ei, asezonate cu amenințări pline de elevare spirituală și înălțătoare șantaje emoționale.

Pentru că totul era perfect, tu erai fericită, niciodată cornulețele nu-ți ieșiseră așa bine, până și sarmaua de la masa de Crăciun cu familia lui începuse să-ți stea în gât la un unghi cât de cât acceptabil, chiar și șosetele dispuse strategic pe jos în toată casa aveau așa un.. iz romantic.

Da, totul era perfect și pentru tine. Parcă nu era așa plictisitor să-ți petreci duminica așteptând-o lângă scările rulante din mall, fondul de ten din chiuvetă avea o nuanță chiar sexy, până și maică-sa devenise super amuzantă când tăcea, iar mașina era daună totală doar din doi în doi ani..

Dar nu! Trebuia nenorocitul, respectiv nenorocita, să strice tot!

După câte i-ai dat, după câte ai făcut pentru el/ea, după cât l-ai ajutat/ai ajutat-o, după câte i-ai înghițit (că brusc îți amintești), pe scurt, după cât te-ai sacrificat pentru el/ea, așa te răsplătește..

Băi preaiubiților, în pana noastră, nu mai trăiți băi fraților pentru alții, că de fapt vă mințiți și îi mințiți. Nu vă sacrificați pentru ei, tot ce faceți este să vă croșetați existența în rol de preș intenționat, manipulator, ca să îi condiționați să fie cum vreți voi. Sau, cum or fi, măcar să stea lângă voi. Că singuri vă apucă palpitațiile.

Tu care te miorlăi că te-ai sacrificat pentru partener(ă), uită-te cu atenție în oglindă (unde obiectele sunt chiar mai aproape decât par) și vede-te exact așa um ești: un om slab, care a avut nevoie de parazitarea unui alt om pentru a putea evita (sperând că va putea la nesfârșit) să își asume condiția sa firească de om întreg, nu de preș.

Tu, da, tu, preșul, ești cel/cea responsabil/ă de situația ta curentă. Un preș nu se poate supăra pe cineva care se șterge pe picioare pe el, nu? Că aia-i menirea lui. Jur, ieși un pic afară și ai o discuție cu preșul de la ușa ta.. Ți se pare supărat? (dacă da e chiar nasol, ești de pastile…)

Buuuun.. Deci am stabilit că preșurile nu se supără. Și atunci tu de ce te superi? Nu e corect. Dacă tot ești preș, fii măcar preșul corect..

Și ține minte un lucru: lumea e plină de preșuri, oricât de sclipitor ai fi, poți fi chiar o carpetă impecabilă cu “Răpirea din Serai”, la un moment dat va apărea un preș mai frumos, mai colorat, mai vesel..

Preșurile sunt dependente de picioarele pe care le șterg, că altfel nu-și justifică existența. Așa că-ți propun o variantă: dacă ai noroc și pleacă picioarele, lasă-le să plece, e ok, poate încet încet începi să-ți vezi textura, culorile, unicitatea de OM.

Poate descoperi că rolul tău pe pământul ăsta nu este nici să-i faci cornulețe, nici să-i strângi șosetele, nici să sprijini scările rulante din malluri, nici să-i duci mașina în service. Poate descoperi că poți să faci toate astea și chiar mult mai multe tu pentru tine.

Până nu recunoști sincer tu față de tine cât de mult ți-ai manipulat partenerul pentru a primi o afecțiune iluzorie, pentru a-ți astupa gaura neagră din tine imposibil de astupat (de altul!!), pentru a-ți evita cu disperare frica de a fi cu tine și a te vedea cu lumina dar și cu întunericul din tine, vei continua să fii o eternă victimă a celuilalt, sacrificându-te la nesfârșit pe altarul egoismului tău.

Fraților, spuneți-mi și mie, poate am ratat momentele-astea, e vreo relație pe care o începeți spunându-i partenerului: “eu vreau să fiu cu tine ca să-mi speli chiloții” sau “eu vreau să fiu cu tine să-mi cari baxurile de apă din Carrefour”? Băi, ok nu sună romantic, da’ măcar ar fi o relație sinceră..

Nuuu, voi veniți cu inimioare de Valentine’s Day și floricele și tăvi de cornulețe, când de fapt atunci când iubita îi aduce iubitului farfuria cu brioșele preferate ea îl întreabă suav pe subliminal “vrei să-mi cari baxurile cu apă din Carrefour?”. Iar când el îi face masaj la spate după o lungă zi de muncă încearcă să-i transmită la fel de suav: “vrei să-mi speli chiloții în seara asta?”. 

Cam cum ar suna întâlnirile voastre dacă ar vorbi inconștientul direct? Nu de alta, dar chiar dacă nu vorbește, oricum el vă crează realitatea. Discuția asta subliminală care nu are nicio legătură cu realitatea măștilor în care trăiți este cea care v-a adus în momentul de impas.

Băi fraților, nimic nu este mai important în viața asta decât să ai puterea de a decide pentru tine. Carevasăzică, independența. Aș fi putut să o bag p-aia cu iubirea, dar am zis să nu vorbim limbi străine.

Așadar, regula numărul 1: nu depinzi niciodată de nimeni și de nimic. Pe toate planurile. Da, și financiar, dar mai ales emoțional. Emanciparea negrilor a avut loc de o grămadă de timp, noi ființele de lumină așteptăm cu interes și emanciparea albilor, respectiv a albelor.

Aaa, uitasem.. În toată manipularea de doi bani, te rog n-o băga pe-aia cu copiii.. Nuu.. Copiii sunt instrumentele preferate și cu rată maximă de succes în sclavagism. În momentul în care ajungi să folosești copilul ca pe ultima resursă preșică (nu am găsit altă variantă.. preșească.. în fine, ați înțeles ideea) tot ce pot să zic este: felicitări! tocmai ai atins nivelul minim de manifestare a unei ființe umane! Pot zice că nu ești nici măcar preș, ești doar un ciucure de preș..

Regula numărul 2: nimeni nu deține pe nimeni.

Îmi place la nebunie când îi aud pe câte unii care de la “soțul MEU”, “soția MEA” prescurtează direct la “al meu” sau “a mea”. Frate, deja intră la active. E al meu, l-am luat pe persoană fizică. Gata. Nu mai fuge.

Sora mea albă, nu te mai vrea, lasă-l să plece.. Știu că te doare, dar dacă vrei să vindeci rana asta înțelege-l, dacă-l iubești cum spui, urează-i să fie fericit, chiar și fără tine. Fratele meu alb (sau chiar și negru), las-o să fie cu persoana pe care o iubește, nu o șantaja că o lași fără nimic, ca să-ți răzbuni ego-ul tău de macho neapreciat.

Dacă voi preaiubiților v-ați preaiubi în pana mea voi pe voi și între voi, ce simplă ar fi viața.. Dar nu, credeți că rănile din voi se vindecă peticind plasturii sângerânzi la nesfârșit. Noi stăm și ok, recunosc, mai mâncăm niște popcorn, mai comentăm, dar deja ni s-a luat. Colesterolul e la cote îngrijorătoare.

Singura vindecare va veni prin muncă multă cu voi pentru ACCEPTARE (a situației, a cine sunteți cu adevărat, a motivelor aflate la baza începerii relației în primul rând, a dreptului omului din fața voastră la o viață liberă), IERTARE (a situației, a cine sunteți voi cu adevărat, a omului de lângă voi, inclusiv a omului de lângă el) și IUBIRE (în primul rând a voastră către voi).

Hai că iar m-am enervat.. Tot vorbind cu tine mi-am amintit că trebuie să dau cu aspiratorul, în pana mea..

Pa!”

 

 

 

Acel mic strigăt mut..

Acel mic strigăt mut..

De data aceasta tema aleasă este delicată, foarte delicată. Dar, chiar dacă sunt convinsă că va răscoli multe suflete, îndrăzniți și citiți, pentru că nu este scris cu judecată, sper ca nimeni să nu simtă asta, ci cu dorința de vindecare și cu speranța de schimbare.

Avortul..

Noi toți cei ce citim aceste rânduri suntem cei norocoși, aleși și îngăduiți. Aleși nu de Dumnezeu, ci de mamele noastre. Aleator, la zar, un fel de ruletă rusească. Știu, nu este, și totuși așa pare..

Printre noi se află, nevăzuți, sute de mii de frați și surori ale noastre care nu au avut acest noroc. Norocul de a fi lăsați de mamele lor, de mamele noastre, să trăiască.

Printre noi se află, nevăzuți, probabil zeci de mii de copii ai noștri, pentru că pe lângă crimele făcute, părinții noștri din păcate ne-au transmis o moștenire și mai grea: trecerea cu vederea, minimalizarea și justificarea unei crime.

Trăim printre umbre de suflete care rătăcesc dincolo de ceea ce ochii noștri fizici pot vedea, printre noi, câteodată chiar alături noi.

Personal cred că blocarea emoțională a generației părinților noștri, povară preluată ulterior și de noi, își are cauza în mare parte în această schilodire a sufletului care se numește avort.

Se aplică atât la bărbați cât și la femei, însă primele schilodite sufletește sunt femeile, tocmai cele care dau naștere, care formează la rândul lor în mai mare măsură generațiile următoare.

Nimeni nu acuză pe nimeni și o voi tot repeta, dar este necesară ACUM conștientizarea faptului că AVORTUL ESTE CRIMĂ.

Făcând un avort, omorându-și propriul copil, ce femeie poate să rămână cu sufletul întreg? Vinovăția este atât de mare încât intervine mecanismul de apărare care împietrește, anihilează orice emoție. Pentru a supraviețui mai departe cu această imensă vinovăție, pentru a evita durerea sfâșietoare, mama își blochează orice emoție.

În orice familie, o crimă nu poate avea ca urmare decât distrugerea, pentru că blocajul emoțional și vinovăția părinților (în special a mamei, deși tatăl este egal responsabil) se va răsfrânge ca un blestem mut asupra relației dintre ei și asupra copiilor născuți. Toți vor purta povara sângelui care a curs.

Am întâlnit femei atât de împietrite de durerea lor încât considerau că este un lucru normal, se întâmplă asta e, “îl dai afară”. Am întâlnit femei care se lăudau cu numărul de avorturi pe care le-au făcut. Am întâlnit femei care plecau la vreo petrecere imediat după. Fără să clipească. Atât de împietrite erau în durerea lor.

Am întâlnit teorii diverse, cum că nu e copil decât când începe să-i bată inima, sau când i se formează sistemul nervos, și că înainte e ok să-l “dai afară”, că în primele x săptămâni nici nu se pune..

Oameni buni, atât timp cât prima celulă microscopică s-a format, ESTE UN OM – și dacă nimeni nu îl omoară el se naște.

Suntem în plin proces de trezire, de redescoperire a omului din noi, oare nu ar fi momentul să începem să respectăm însăși VIAȚA? Cum să continuăm să considerăm că e ok să ne omorâm copiii?

Nu există degradare mai mare a femeii decât slozinca “e corpul meu, fac ce vreau cu el”.

NU! Nu e corpul tău, este vorba despre o altă ființă care are același drept la viață ca și tine, poate chiar mai mult, pentru că acea ființă nu a omorât pe nimeni.

Sau “decât să-l fac să se chinuie mai bine-l omor” – cine ești tu să stabilești destinul unui om, să presupui tu care e planul vieții acelui om? Cine ești tu inclusiv să îi negi șansa suferinței? (cine are cât de cât o cultură spirituală înțelege foarte bine)

Sau “nu e momentul”, “nu sunt pregătită să fiu mamă” – oare deciziile astea nu ar fi trebuit luate cu ceva timp în urmă? Când deja ai în tine o altă ființă vie, nu se pune problema deciziei. E prea târziu! Se pune problema ASUMĂRII RESPONSABILITĂȚII, pentru că deja EȘTI mamă.

Sunt atâtea mame care și-au luat de mână fetele, chiar dacă ele nu voiau, și le-au mutilat sufletește forțându-le sau sfătuindu-le să-și omoare copiii. Pentru că nu-i așa, nu puteau ridica ochii din pământ de rușine în fața vecinilor.. Oare sufletul copilului tău și al nepotului tău cântăresc mai puțin decât vorbele unora sau ale altora?

Scriu toate acestea nu ca judecată pentru ce a fost, ci ca semnal de alarmă pentru schimbarea unei mentalități abominabile. Este momentul ca femeia să-și conștientizeze adevărata esență. Să-și redescopere puterea interioară și să-și descătușeze emoțiile și sentimentele, prinse inclusiv în lanțurile acestei mentalități distructive.

Nu sunt un om religios în accepțiunea uzuală a termenului, dar sunt un om cu credință. Sunt multe sisteme de cunoaștere în lumea asta, am încercat să le cunosc pe multe dintre ele, însă eu personal am ajuns la concluzia că forța cea mai mare aici, pe acest pământ, o are ortodoxia.

Repet, nu are legătură cu mizerabila organizație care este Biserica Ortodoxă Română (mă refer aici la instituție, căci pentru mine asta nu este biserică) și forma în care mai mult politic tot adevărul biblic a fost schimonosit.

Fiind un pol de putere atât de important atât de mult timp, ar fi putut să aline durerea acestor mame, ar fi putut să facă programe de ajutorare, de educare, de consiliere. Dar instituția despre care vorbesc are alte treburi.

În sistemul ortodox, în care suntem inițiați majoritatea dintre noi prin botez, există ritualuri de curățare a păcatelor (aici e discuție lungă, noțiunea de păcat nu are sensul primitiv din dogme), formă de curățare energetică și ridicare a vibrației, prin taina spovedaniei și cea a împărtășaniei.

Biserica ortodoxă în general se face că plouă în ceea ce privește avortul. Mamele teoretic se pot curăța, însă dacă pornim de la sensul primar al cuvântului “păcat” în aramaică – “greșeală împotriva ta”, putem să ne întrebăm oare câte femei, chiar spovedite și împărtășite, se pot cu adevărat vreodată ierta?

Ce este cu adevărat incredibil este opinia formidabilei BOR cum că sufletele copiilor avortați ajung indubitabil în “iad”, fără nicio posibilitate de salvare, pentru că au fost omorâte înainte de botez.

Și mă întreb și eu, ca mireană păcătoasă ce sunt, ăsta este Dumnezeul propovăduit de voi? Ăsta este Dumnezeul a toate iertător (minus copiii avortați), a toate iubitor (minus copiii avortați), care iubește păcătosul (minus copiii avortați, care în principiu nici nu au apucat să păcătuiască), dar urăște păcatul? Deci oarecum Dumnezeul minților voastre primitive are ceva personal cu un suflet care nu pare a avea, cel puțin viața asta, nicio vină? Stai că am uitat, oricum e doar viața asta, nu?

Din fericire, în țara aceasta binecuvântată, chiar și prin suferința ei, există preoți adevărați, care au mutat munți singuri. De fapt nu singuri. Ei și credința lor. Am avut șansa să cunosc câțiva. Toți, neagreați de BOR. În momente în care contestam prin toți porii religia ortodoxă, ei m-au luminat și cu ajutorul lor am înțeles puterea ORTODOXIEI ADEVĂRATE, puterea conectării la Hristos, la Maica Domnului, la îngeri și arhangheli, la sfinți.. (nu mă refer aici la târât în genunchi și pupat moaște, ca să ne înțelegem..)

Și așa am aflat că printr-o revelație Fecioara Maria a comunicat Sfântului Gherasim de la Iordan un ritual prin care se pot ridica la Lumină sufletele copiilor avortați, cu ajutorul ortodoxiei. Urmarea avortului este prezența energiei morții în câmpurile mamei și stringul dintre ea și copilul nenăscut, omorât, poate fi vindecat și astfel sufletul eliberat printr-un ritual pe care numai mama poate să îl facă.

Nu îl voi scrie aici, dar le rog pe toate femeile care rezonează cu ceea ce scriu eu aici să îmi trimită un mesaj și le voi trimite imediat ritualul complet. Este foarte simplu ca acțiune, poate nu atât de simplu ca încărcătură emoțională, dar este necesar.

În articolul anterior vorbeam despre mama mea și despre minunea transformării ei. Transformarea ei s-a desăvârșit după ce a făcut acest ritual. Și nu este singura. Cunosc multe cazuri și am auzit de și mai multe femei a căror viață s-a transformat complet după ce au curățat energetic trauma asta și au eliberat sufletele copiilor lor.

Se spune că după ce se face acest ritual sufletele copiilor avortați se transformă din călăi ai mamei în îngeri păzitori ai ei.

Dragele mele, din suflet vă spun: faceți ce trebuie făcut, i-ați omorât cândva, nu-i condamnați în continuare și nu vă mai condamnați pe voi. Ați făcut ce ați putut, ați suferit destul, iar acum aveți (eu cred cu tărie acest lucru pentru că am văzut miracolul cu ochii mei) șansa de a îndrepta, de a repara și a vă ierta.

Prin asta vă vindecați voi și vă vindecați copiii (toți!), împreună cu toate generațiile care vor veni.

Știu că articolul acesta este mult diferit de ceea ce scriu de obicei și foarte apropiat de dogmă, pe care am evitat-o, dar nu are legătură cu dogma. Este despre curățare energetică, atât de necesară. Și este despre credință adevărată, aceea care mută munții din loc.

Cred într-un Dumnezeu drept, a toate iertător și iubitor, și în om, ca manifestare a Sa. Dar mai cred și în efortul nostru, al fiecăruia în parte, de a ne vindeca, a ne ridica frecvența și a evolua către cine suntem de fapt.

Atunci când noi femeile ne vom vindeca și vom conștientiza ce înseamnă cu adevărat avortul, atunci când ne vom curăța și ne vom ierta pentru ceea ce a fost, pentru că Dumnezeul din noi ne iartă, problema principală este iertarea de sine, vom putea să ne exprimăm esența energiei feminine: prin iubire și iertare ne vom îndeplini rolul primordial – acela de a NAȘTE. Femeia este VIAȚĂ, nu moarte.

Noi, femeile, suntem cele care naștem generația următoare, Haideți să fie o generație sănătoasă, vindecată, curată. Copiii noștri să fie OAMENI și nimeni niciodată să nu treacă cu vederea o crimă, nimeni niciodată să nu mai considere că are drept de viață și de moarte asupra unui copilaș.

E în puterea noastră și e datoria noastră..

Poate ceea ce am scris te-a durut, dar durerea aceea este în tine zi de zi, ceas de ceas, rândurile astea doar au scos-o la suprafață..

Alege să cureți ce este de curățat, să ierți din suflet ce este de iertat, să vindeci această durere, să faci ceea ce trebuie. Poți face asta ACUM, doar alege să vindeci călăul din tine și să redevii o ființă vie.

Dă-ți voie să auzi în sfârșit micul strigăt mut din inima ta..

P.S. “Strigătul mut” (The Silent Scream) este un documentar în care este arătat un avort în derulare și de asemenea este numele unei întregi campanii împotriva avorturilor (se găsește pe youtube). Numele mi se pare de departe cel mai potrivit, de aceea l-am preluat.

Foto: Icoană pictată de Serghei Osipov, Samara, Rusia – el a aflat că mama sa a vrut inițial să îl avorteze și apoi s-a răzgândit. În timpul pictării icoanei a trecut printr-o depresie severă, iar când a terminat de pictat icoana s-a vindecat. În icoană, Iisus și Fecioara Maria țin în brațe și plâng un copil avortat.