A doua venire a lui Jerry. Rezultat la pauză: Tom 0 – Jerry 1

A doua venire a lui Jerry. Rezultat la pauză: Tom 0 – Jerry 1

Profeția s-a împlinit. Apocalipsa e aici. Jesus.. ăăă.. Jerry a venit! Slăvit fie numele lui!

Zilele trecute am avut privilegiul și onoarea de a urmări cu sufletul la gură o emisiune în care un mesia (noul nume de scenă ales e Jerry..) tatuat, cu coadă și inevitabil accent american își prezenta în direct misiunea personală.

Se făcea că Jerry era un tatuat infractor (nimic rău în asta, ne plac tatuații.. nu neapărat infractorii.. dar nu judecăm) și pe drumul spre Damasc.. stai, ăla era altul.. Îmi cer scuze, informația încă mi se downloadează în chakra coroană și codurile de lumină s-au amestecat..

Revin.. Se făcea că pe un drum a avut el, așa tatuat și delincvent cu codiță cum era, un accident de mașină. Toate bune și frumoase (ok, nici așa bune, nici așa frumoase, dar înțelegeți ideea..), cum mergea el așa pe vibrație inferioară, vă zic varianta scurtă a poveștii, i-a crescut vibrația brusc și inopinat, și totul de la o chestie verde.

Omul (încă om la momentul respectiv) a văzut o chestie verde, și anume sufletul unei femei care și-a realizat misiunea personală murind și transformându-l pe Jerry în Mesia. Eu vă zic povestea pe scurt, mai jos linkul cu povestea pe lung.

De la chestia verde generatoare de mesianism a fost doar un pas până la întâlnirea cu omuleți verzi (cromatic, observăm o consecvență, ceea ce ne bucură), extratereștri diverși (d’ăia buni), și mai observăm la un moment dat repetiția aproape plictisitoare a simbolului muntelui, unde a fost dus de omuleții verzi să-i verse coduri de lumină în chakra coroanei.

Cert e că, fără absolut nicio asemănare cu discuția lui Iisus din pustiu (aia cu Ucigă-l Toaca), apare în relatarea lui Jerry un episod în care i se arată lui câmpul de conștiință christică din jurul pământului, și, din nou fără nicio legătură cu replica lui Uci: “toate acestea pot fi ale tale”, iată că în zilele noastre i se zice lui Jerry într-o traducere aproximativă: “tu va trebui să vindeci Pământul, că uite, conștiința christică dă rateuri grave pe ici pe colo, prin părțile esențiale”.

Și Jerry, plictisit probabil de frecușurile interminabile cu Tom, acceptă smerit rolul de Salvator al Pământului. Acum realizez că nu e a doua venire, că ăsta micu’ vine de fapt să remedieze erorile de fabricație ale câmpului christic.

Sorry, J.C.! Jerry rules.

Să nu mă înțelegeți greșit, eu îl apreciez pe Jerry, ne-a zis cum e cu merkaba, niște informații fenomenale pe care nimeni niciodată nu le-a știut, omuleții lui par mult mai verzi decât orice alți omuleți verzi văzuți de locatarii de la Obregia, în plus chestia verde chiar nu se arată oricui.. Nu mai spun că la Șinca Veche a băut o bere cu St. Germain și alți doi extratereștri.

În plus, capacitățile lui de predicție sunt incredibile!!! A zis clar că omenirea se trezește, cică în 10 ani oamenii vor fi mai elevați spiritual.. INCREDIBIL!!! Pentru PR, a băgat-o și pe-aia cu România viitorul centru al spiritualității mondiale. Nu că n-ar fi adevărat,dar simțim PR-ul pur..

Ce m-a deranjat puțin (dar pare a fi parte din mărețul Plan Divin pe care numai el îl știe, suspectez că nici Creatorul nu l-a aflat încă) a fost că a desconspirat existența punctelor energetice foarte puternice pe teritoriul țării noastre. FBI și CIA habar n-aveau. Damn it! Acum știu.. Mulțumiiiiiiiim, Jerry…

Așadar, ca să-și ducă misiunea mesianică la bun sfârșit în lupta cu Draconienii și Reptilienii (ăștia-s nașpa în toate poveștile), a înființat un program de formator de mesii.

Da, ați citit bine.

Știți cum e specializarea aia de “formatori de formatori”? Așa și Jerry, e formator de mesii, niște Jerry mai mici care vor primi evident codurile de lumină fix în chakra coroană și vor împânzi pământul formându-i pe alții care să-i formeze pe alții care să- formeze pe alții care să-i formeze pe alții, până s-or termina oamenii și îi vor forma pe Reptilieni, și pe Draconieni, și așa omenirea va învinge.

Acum mă știți pe mine, nu pot să ratez evenimente epocale ca ăsta, am intrat și eu pe pagina de facebook a lui Jerry, și acolo scria că acest training nu e pentru oricine. Super, îmi zic. Am dovedit că nu sunt chiar oricine.

Mai zice acolo că nu contează cine ești, background, educație, nimic, atât timp cât ai bilet de ieșire temporară de la Obregia avizat de asistenta șefă e ok! Dimpotrivă, scrie clar că ăia cu ceva educație, cunoaștere sunt chiar dezavantajați, că li se blochează merkabele de la atâtea informații. Jerry și-a amintit probabil ce bine a dat istoric aia cu “fericiți cei săraci cu duhul..”

E clar, e de mine.

Știți, vă fac o mărturisire.. Întotdeauna mi-au păcut desenele cu Tom și Jerry. Acum realizez că de fapt era doar chemarea subtilă a corpului meu de lumină și pregătirea inconștientă pentru măreața misiune care mă așteaptă, formată fiind ca formatoare de formatori în formare pe Noul Pământ format al formatului Jerry formatorul de mesii.

Deja m-am obișnuit după atâtea inițieri comandate (vi le-am împărtășit) să-mi apară butonul “SHOP NOW” pentru diverse cantități de coduri de lumină downloadabile în chakra coroană. De data asta, e un întreg retreat într-un loc puternic din munții României (disponibil doar participanților, că-i puternic rău..) unde te armonizezi, primești codurile de lumină, te vindeci, vindeci tot ce mișcă, îți activezi merkaba, capeți abilități extrasenzoriale și, cel mai important, primești și un certificat.

Totul pentru modicul preț de 2012,40 euro. Văd că e fără TVA, deci e extracomunitar, deci e facturat clar direct de pe Sirius. Ha, să văd ANAF-ul cum deduce cheltuiala!!

Măh, are sens, să știți.. De ceva ani mă tot stresez cu traume vechi, copii interiori, vindecări, echilibrări, iertări, acceptări, din nou echilibrări, alte traume vechi reprimate, etc. Unde naiba era Jerry în tot acest timp?? Vindecată, nevindecată, cu sau fără conștientizări, cu sau fără efort propriu, îmi turna și mie câteva sute de grame de coduri de lumină și gata!

Ce-s 2012,40 euro?? (observați că deloc întâmplător suma în euro ne trimite cu gândul la profețiile mayașe, față de care e o diferență neglijabilă de doar 40 de cenți..)

Și-o să fim mulți (noi, mesiii), conform business plan-ului Jerry estimează câteva sute de mii, de unde rezultă un profit net… adică, vreau să zic.. beneficiu net pentru umanitate de câteva sute de milioane de euro..

Buuun..

Acum, ca să traducem cele de mai sus în română, băieții ăștia s-au gândit ei așa în inteligența lor de oameni de afaceri: se ia una bucată Gigel (varianta americană un pic nefericit aleasă – Jerry) un pic tatuat, ok-ish (ca să vorbim pe limba lor un pic), se știe că în general targetul țintă în domeniul spiritualității este reprezentat în proporție de 70% minim de femei, care în proporție de 90% au probleme emoționale și issue-uri (ee, iar am dat-o) cu bărbații, deh, de la atâtea romane de Dumas..

Clar, românii, respectiv româncele nu vor rezista la un Jerry (sincer, la nume chiar au greșit-o rău:))) american, ca-n romanele de Sandra Brown, cu tatuaje și codiță, care își activează merkaba (voi ăștia cu BMW-uri, stați jos!) când vrea mușchiul lui, care poate să-ți downloadeze codurile de lumină ale omuleților verzi fix în chakra coroană, te face extrasenzorial în 5 zile, unde mai pui că de departe se vede că e viitorul conducător suprem al Noului Pământ!

Ee, uite că de data asta nu mă duc! Înțeleg că e undeva prin septembrie, așa că mă gândesc să stau prin munți cu ochii ațintiți spre cer și o să aștept să se întoarcă acasă la ei ăștia din prima tranșă de formatori.

Că doar cu merkabele activate n-or veni tot cu Personalul de 15.43…

 

Linkul cu emisiunea se află pe youtube, dacă e nevoie de ajutor să-l găsiți îmi spuneți..

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Deci ce-ar fi de iertat?

Deci ce-ar fi de iertat?

Am vrut să scriu despre iertare. Cel mai mare dar pe care îl poate primi un om.

Dar, încercând eu să formulez diverse idei, m-am trezit că mi-a dispărut subiectul, pentru că atunci când se atinge nivelul de iertare însuși cuvântul în sine nu mai are sens.

Din punctul meu de vedere iertarea nu este un proces, nu este o acțiune, nu este o întâmplare. Capacitatea de iertare este un dar. Cel mai mare dar pe care poate să îl primească un om, pentru că iertarea (adevărata iertare) se transformă în iubire necondiționată.

Cu toții am trecut prin experiențe diverse, mai mult sau mai putin traumatizante, cei din jurul nostru de multe ori ne-au lovit, conștient sau nu.. Dar cine sunt ei? Oglinzile noastre, reflexiile noastre, manifestarea propriei noastre agresivități.

Copii fiind, cu toții am experimentat situații de umilire, respingere, diverse traume emoționale și chiar fizice. Copii fiind, nu am înțeles de ce lumea asta în general și mai ales oamenii cei mai apropiați nouă au putut să ne rănească atât. Ne-am luptat să ne apărăm, ne-am construit carapace cât mai sofisticate, personalități cât mai dure, totul pentru a ne asigura că nimeni niciodată nu ne va mai răni.

Am blocat orice deschizătură, cât de mică, în carapacea noastră, pentru că emoțiile nu pot fi filtrate. Mai bine închizi ușa complet și te izolezi de toate emoțiile decât să riști să intre, pe lângă emoțiile pozitive, și cele negative, atât de dureroase.

Am blocat de multe ori și orice amintire a unui eveniment dureros, am ascuns sub grele lespezi orice amintire a unei traume. Ne-am luptat zeci de ani să ținem lespedea complet ferecată, pentru că presiunea durerii, a furiei, a neputinței risca să ne dărâme. Și am făcut bine. Atunci ne-ar fi dărâmat.

Dar vine un moment în viață când nu mai poți să ții acea lespede închisă, presiunea interioară a tuturor emoțiilor reprimate este atât de mare încât nu ai altă variantă decât de a ridica, treptat, lespedea de pe mormântul vechiului tău eu.

Și cât de greu este!

Atunci descoperi în cele mai ascunse unghere ale sufletului tău, ale trecutului tău, monștri adevărați, călăi și vrăjitoare.

Și poți alege să te lupți cu ei, cu neînțelegerea copilului de atunci, sau poți să-ți asumi poziția adultului care ești azi. Tu poți acum să înțelegi.

În viața asta am înțeles, prin experiența mea, că cel mai important lucru este intenția. Asta de fapt a născut totul. Simpla intenție de a ierta face cu adevărat minuni. E greu până ajungi să-ți dai voie să  ierți. Cel mai mare conflict acesta este.

Dar când ajungi să poți să îți spui ție “vreau să iert” Dumnezeu va face minuni. Atunci tu devii creatorul propriei tale fericiri, atunci încep eliberarea și vindecarea ta. Pentru că dacă tu decizi asta, de undeva de Sus, de acolo din tine, ți se va da cel mai de preț dar: IERTAREA.

Iertarea nu este un cuvânt, așa cum nici iubirea nu este. Iertarea este o grație divină care se pogoară asupra ta, atunci când ai dovedit că meriți. Când ai făcut tot ce a depins de tine, când ți-ai învins demonii victimizării, când ți-ai asumat complet responsabilitatea vieții tale, când ai înțeles că ai venit cu această responsabilitate din momentul în care ai văzut pentru prima dată lumina zilei. Când ai avut curajul de a retrăi acele emoții dureroase.

Atunci când înțelegi cu adevărat că totul este un drum ales de tine, nu este nimic ce nu poți ierta. Din experiență proprie vă spun, NIMIC. Nu există călăi, nu există victime. Există doar un drum pe care ni l-am asumat pentru a ajunge la adevărata cunoaștere, cunoașterea de sine.

Pe drumul iertării (atât a celorlalți cât și a noastră), începem cu “Ceea ce ai făcut nu are nicio scuză, nu meriți iertarea mea.”

Al doilea pas, iertarea “dușmanilor”. “Te iert, deși ești dușmanul meu.”  Manifestare maximă a ego-ului.

După care reușim să spunem cu jumătate de gură “Te iert.”, și totuși un “dar…” se simte în voce.

Mai facem un pas și dispare și “dar…”-ul de după “Te iert.”.

Însă, adevărata iertare este atunci când te chinui să îți amintești ce anume aveai de fapt de iertat, și nu poți. Să-ți amintești. Atunci este adevărata eliberare. Pentru că da, realizezi că nu este nimic de iertat. Atunci ai primit DARUL adevărat, vindecarea ta.

Citesc des mesaje și îndemnuri la iertare, sintagme de gen “iartă-l și trimite-i iubire necondiționată” cuiva care ți-a greșit, sau “îmi trimit mie iertare și iubire necondiționate”. Sună atât de bine, și este, dar oare câți suntem cu adevărat acolo? Oare câți suntem la nivelul de iubire și iertare necondiționate?

Putem doar să ne facem treaba și să muncim cu noi, până la momentul în care vom primi acest dar. Putem practica iertarea în viața noastră zi de zi, în fiecare zi mai mult. Pentru că dacă nu reușim să ne iertăm vecinul care ne-a ocupat locul de parcare sau pe cel care ne-a călcat pe picior în autobuz, cam câte șanse avem să ne iertăm pe noi sau pe cei apropiați în situații cu adevărat dureroase?

Atât timp cât considerăm că avem lucruri de iertat altora suntem condamnați să rămânem ferecați în propria noastră rană. Doar conștientizarea faptului că nu avem ce să iertăm nimănui ne poate elibera.

 

Copiii adevărului

Copiii adevărului

După ce am băgat în faliment industria producătoare de linguri, negându-le practic produsul, vreau să scriu astăzi despre un subiect sensibil pentru mine și probabil pentru noi toți, despre ADEVĂR.

Nu, nu mă refer aici la Adevărul Universal, mă gândesc că înainte de a avea pretenții să ajungem la el fiecare dintre noi are datoria de asculta nevoia sufletului de a fi în adevăr, adevărul de aici, de pe pământ, unde lingura pare al naibii de reală.

Mă voi referi la ADEVĂR și mai ales ascunderea lui în familiile noastre perfecte.

Când eram mică recunosc cu mâna pe inimă, îmi plăceau telenovelele. Na, am zis-o… Când am crescut mai mare m-am prins și de ce: și eu trăiam o telenovelă. Cumva la televizor părea mai mișto decât în realitate. Mult mai mișto.

Mințim persoanele din jurul nostru, de la cele mai neînsemnate (în aparență) fleacuri, până la lucruri grele, cu impact major asupra celorlalți. Ne mințim că-i mințim pentru a-i proteja. De fapt mințim pentru a ne proteja. De fapt mințim din frică.

Întâmplător sau nu, cunosc și am intrat în contact cu oameni de toate categoriile sociale, dar cu nivel de educație peste medie, ale căror vieți sunt absolut incredibile. În familiile noastre (nu toate evident, dar am fi uimiți în cât de multe) sunt păstrate secrete uriașe, se ascund lucruri grele, totul din frică și neasumare.

Mă voi referi în mod special la părinții care ascund lucruri copiilor. Sunt cazuri de copii adoptați care habar n-au o viață întreagă că au fost adoptați, sunt cazuri de abuzuri, sunt cazuri de copii crescuți de tați care habar n-au că acela nu este copilul lor, și lista poate continua.

Acestea sunt realități grele. Dar mai sunt realități aparent “ușoare”, în care copilul este mințit de părinții săi cu iluzia unei familii, părinții se prefac că totul este minunat deși când musafirii pleacă răbufnește realitatea cruntă. Sau nu răbufnește, ci doar se instalează tăcerea.. la fel de cruntă.

Nu judecăm aici sub nicio formă, fiecare face cât poate, dar sunt adevăruri care trebuie spuse.

Dragi părinți, cu voi vorbesc, să știți un lucru: un copil nu este un animăluț. Este un suflet. În general mult mai evoluat ca voi. Puteți să vă prefaceți o viață că relația dintre voi este minunată, copilul simte CEEA CE ESTE și va absorbi energetic mizerabilul model pe care i-l afișați, și se va lupta o viață să identifice în lungi ședințe de psihoterapie de unde are inoculat acest greșit reper de relație, și se va zbate mult până când va reuși să se elibereze. Iar voi atunci vă veți întreba de ce nu este “realizat”, așa cum vă doriți.

Și nici atunci nu vă veți putea uita în oglindă să vedeți cauza reală, pentru că minciuna se îngroapă din ce în ce mai mult și puterea de a te vedea cine ești cu adevărat scade, energia voastră scade..

Da, veți spune că și-a ales această lecție de viață, nu e vina voastră. Corect, nu de vină vorbim aici. Viața lui este responsabilitatea lui, iar el și-o va asuma. Ce vă întreb eu pe voi este: voi când vă veți asuma responsabilitatea pentru a voastră?

Legat de toată minciuna care plutește ca un nor negru peste noi toți (în toată societatea, dar minciunile din familii au un impact enorm), atunci când toți vom înțelege că toată informația, TOATĂ, este prezentă în acest câmp informațional la care toți avem acces, vom înțelege că doar pentru că nu-i spunem cuiva ceva (indiferent ce și indiferent cui) nu înseamnă că el nu știe.

Știe, pentru că informația plutește undeva între noi, poate nu reușește să decodifice cu subiect și predicat, dar ȘTIE, și energetic va reacționa.

Întâmplător (sau nu), știu bine ce înseamnă o amintire reprimată. Știu bine ce înseamnă să simți acel adevăr (de multe ori greu chiar de imaginat) chiar dacă mental nu îl poți accesa decât din când în când, parțial. Știu bine că tot ceea ce experimentezi ca și copil (indiferent de vârstă, chiar de la cele mai fragede) ți se impregnează în tine și este cu tine, indiferent cât se luptă cei din jurul tău să păstreze lucrurile îngropate.

Copilul simte ceea ce este, copilul păstrează în el tot adevărul, chiar dacă voi credeți că e “prea mic”, “o să uite”..

Pentru părinții care adoptă copii.. Adopția unui copil este un lucru fantastic, voi schimbați destine și faceți minuni. Dar spuneți-le întotdeauna adevărul, nu îi mințiți, pentru că ei ȘTIU. Și dacă voi îi mințiți, ei își vor pierde încrederea în propria lor simțire, în propria lor intuiție, și își vor trăi viața în derivă și în confuzie. Adevărul este singurul care vindecă și eliberează. Și singurul care UNEȘTE.

Pentru mamele care fac copii cu alți bărbați decât soții lor și din frică, rușine, păstrează secretul până la moarte (ați fi uimiți cât de frecventă este situația asta), nu vă judec, departe de mine gândul ăsta, DAR să fiți sigure că atât soțul cât și copilul știu adevărul. Prin lipsa de asumare vă condamnați la iadul cel adevărat, pentru că vinovăția vă va mânca din trup și din suflet. Dar aici nu este (doar) despre voi.

Copilul vostru vă va urî o viață fără măcar să știe de ce, sfâșiat între ura pe care o simte și propria vinovăție și autoblamare că este atât de rău încât își urăște mama, care iată, pare perfectă..

Pentru părinții care nu le spun copiilor că mai au frați sau surori din relații cu alte persoane.. Viața e interesantă, știu nenumărate cazuri în care viața în regia ei perfectă a scos la suprafață inclusiv situații de genul acesta. Ați fi uimit cât de mult seamănă fizic un copil cu părintele care fie nu știe despre existența lui, fie nu îl recunoaște. Inconștient, întreaga lui ființă își dorește recunoașterea și acceptarea. Și adevărul.

Și mai sunt cazurile de abuzuri, de orice fel. Aici lucrurile sunt atât de grele încât e greu de vorbit despre ele. La fel, am fi uimiți câte drame de genul acesta zac ascunse adânc în familiile noastre în aparență respectabile, religioase, “perfecte”. De ce? Pe lângă multe cauze ce curg ca smoala din generație în generație, mai este ignoranța.

Pare crima perfectă. Spun crimă pentru că da, este o crimă să abuzezi un copil. Mult mai rău ca o crimă reală. Dar din ignoranță, există concepția că “e copil.. uită.. nu contează”. Dragilor, copiii nu sunt obiecte și nu sunt animale. Nu uită nimic din ce trăiesc.

NIMIC.

Toți greșim. Unele greșeli sunt mai apăsătoare ca altele. Dar lecția pe care am venit să o învățăm este să ne asumăm. Să ne cerem iertare. Să înțelegem o dată pentru totdeauna că doar acoperind cu un preș mai mult sau mai puțin strălucitor o mare grămadă de rahat nu vom acoperi mirosul, nu vom putea opri viermii să iasă la suprafață.

ȘI VOR IEȘI.

Oricât de mult am crede că protejăm persoanele din jurul nostru prin minciună, de fapt ne manifestăm doar propria frică și nevoie de a ne proteja pe noi. Egoism. Ne păstrăm încă o perioadă lumea noastră mică și într-un echilibru aparent, atăt de fragil.

Adevărul vindecă, oricât de dureros ar fi, pentru că oricum noi toți îl cunoaștem, la un nivel conștient sau nu.

Înainte de a atinge Adevărul Universal, poate ar trebui să privim din față, cu responsabilitate, tot ceea ce nu am spus niciodată, nu ne-am asumat, am ignorat și am sperat că scăpăm cu asta. Oricât de adânc îngropat ar fi, adevărul iese ÎNTOTDEAUNA la suprafață.

Iar aceasta nu este blestemul nostru, este salvarea noastră. Dar ratăm lecția de a fi suficient de puternici să exprimăm noi adevărul despre noi, așa cum suntem.

Toți suntem copii, apoi unii dintre noi ne transformăm în părinți. Cunoaștem atăt de bine ambele roluri.. Doar adevărul și asumarea pot să rupă lanțurile karmice care propagă abuzurile (de orice fel) mai departe, către copiii și nepoții noștri.

Părinții noștri poate n-au putut, dar noi putem. În orice moment.

Și acum vouă, dragi copii, vă spun: credeți cu toată tăria în ceea ce simțiți, aveți adevărul în voi și nimeni niciodată nu vi-l va lua. Înțelegeți-vă părinții, nu au putut mai mult, dar voi sigur puteți. Chiar dacă ei nu pot să ridice ochii către voi și să vă spună adevărul, munciți cu voi pentru a ajunge să-i iertați și să-i iubiți. Iar atunci o minune va avea loc, și voi și ei vă veți vindeca. Și poate vor avea puterea de a spune, pentru că vor simți că singura voastră reacție va fi eliberarea și bucuria.

Dar chiar dacă tot nu vor putea să verbalizeze, ei vor simți eliberarea pe care voi ați dăruit-o. În primul rând vouă, și apoi lor. Și atunci veți simți că v-ați îndeplinit o parte importantă a misiunii cu care ați venit aici.

Viața curge spre adevăr. Mai întâi personal… Și abia pe urmă universal.

This. Isn’t. Real.

This. Isn’t. Real.

Gata, am revenit.. Am ieșit din post și rugăciune. De fapt, încercam și eu să verific dacă în mod real “îți ia doi ani să înveți să vorbești și 60 de ani să înveți să taci”. Nu-mi iese.

Sper că toată lumea a supraviețuit tuturor lunilor noi, pline, sau doar plinuțe.. Sper că ați driblat elegant toate cuadraturile și opozițiile, steliumurile și crucile cosmice (iar am făcut research pentru articol).

Mulțumesc pentru toate mesajele primite, totul e ok, n-am murit. Îmi cer scuze tuturor celor ușor sau chiar crunt dezamăgiți din acest motiv.. Sunt pe poziții.

Deși dacă stau să mă gândesc, mi se pare mișto, chiar new age așa, ideea unui blog de tăcere. Ce poate fi mai spiritual? Putem să zicem că suntem într-o continuă meditație ;). Hmm, aș putea chiar percepe o taxă..

Hai să vă zic ultima conștientizare care m-a pocnit.

Ați văzut Divergent? Foarte interesant filmul, fix ce trăim noi. Un film profund, și da, actorul din rolul principal e chiar mișto.. Fetelor, merită! 😉

Cu riscul de a mă transforma în IMDB, vă spun în două cuvinte: e vorba despre o societate utopică în care lumea este divizată în 5 clase complet separate, fără nicio interacțiune între ele, iar fiecare membru trebuie să aleagă în care clasă se încadrează.

Vă sună cunoscut?

Cea mai tare parte este testul la care sunt supuși toți, mai întâi pentru a identifica în ce categorie socială se încadrează, iar apoi testul final prin care sunt validați ca membri definitivi ai acelei categorii. Testul final este înfruntarea celor mai adânci frici.

Tot nu vă sună cunoscut? 🙂

Li se inserează un ser care îi proiectează într-o realitate în care cele mai profunde frici prind viață. Modul în care reușesc să iasă din situațiile limită îi validează sau nu ca membri ai categoriei pe care au ales-o.

În vreme ce majoritatea se încolonează cuminte fiecare în categoria în care pare să se încadreze, există unii oameni – divergenții – care nu se încadrează nicăieri, astfel devenind pericole pentru societatea cu reguli clare. Sunt omorâți dacă sunt descoperiți.

Eee, dacă nici acum nu vă sună cunoscut…..:)

Și ca să mă urască total cei care poate nu au văzut filmul (deși actorul e chiar mișto…) și voiau să-l vadă, esențial este momentul în care eroina este prinsă într-o cușcă din sticlă care se umple cu apă (frica de înec). Acoperită de apă complet, rostește cuvintele conștientizării care o eliberează și o duce la următorul nivel:

“THIS ISN’T REAL”

Oare nu asta trăim noi chiar acum?

Divergenții sunt cei care reușesc să-și depășească cele mai adânci frici printr-un “simplu” mod: recunoscând existența testului. Ei știu și simt cu toată ființa lor că totul este un joc. O iluzie. Reușesc să se ridice de la nivelul emoțiilor (generate de frici) la un nivel superior în care ei știu că apa care pare să-i înece nu e reală. Focul care pare să-i ardă nu e real. Nimic nu este real.

Totul și toți din jurul nostru sunt creație a conștiinței noastre jucăușe. Singurele lanțuri care ne țin în jocul ăsta sunt emoțiile, și ele iluzie. Vălul. Ce trebuie să transcendem.

Este o mare diferență între a ști ceva și a conștientiza acel lucru. Mental, ne jucăm de atât de multă vreme cu toate aceste teorii, wall-urile facebookului sunt pline ochi cu citate cu oglinzi, cu noi care ne creăm propria realitate, bla bla.. Toate adevărate de altfel.

Dar, oare câți dintre noi chiar conștientizăm cu adevărat ce spunem/citim/auzim?

Dacă reușim (nu peste noapte, presupune o muncă nu chiar ușoară) să ne retragem conștiința în locul acela de unde putem vedea clar iluzia jocului, transcendem vălul și rupem lanțurile emoțiilor.

Acolo unde este atenția noastră este conștiința noastră. Mutând atenția de pe emoții pe conștientizarea că ele nu sunt reale, putem, dacă vrem cu adevărat și muncim pentru asta, să ne detașăm de ele, pentru că ele există doar în măsura în care le validăm și le alimentăm cu energie.

Totul este creația conștiinței noastre, energie în formă mai mult sau mai puțin condensată (fapt demonstrat de altfel prin fizica cuantică).

Scopul este reîntoarcerea noastră în oceanul infinit de conștiență din care am venit. Dar, așa cum văd eu lucrurile, nimeni nu va putea ajunge acolo până când ultimul dintre noi nu va ajunge și el acolo. Asta este frumusețea, toți suntem Unul. Eu fără tine nu pot, nici tu fără mine. Nu de alta, dar eu te-am creat în realitatea mea și tu m-ai creat în realitatea ta. Suntem interconectați. Fără tine, realitatea mea nu este completă.

Fără tine, eu nu sunt completă. Nici tu fără mine.

Conștientizând asta, rănile sacre cam dispar, nu-i așa? Ce separare? Ce abandon? Ce respingere? Cine pe cine?

Fire practică, când mi-a picat mie fisa, primul impuls a fost să caut metoda prin care să modific (pe ici pe colo) realitatea pe care conștiința mea a creat-o. Ei, țeapă! În locul ăla de unde vezi jocul, detașat de emoții, realitatea creată e chiar cool. Acceptând-o exact așa cum este și nevrând să o schimbi (pentru că orice dorință de schimbare clar are la bază o emoție negativă), ea evoluează exact așa cum trebuie, conform noului tău nivel de conștiință.

Hai că suntem bine! 😉

Închei în forță în același stil hollywoodian, amintindu-vă că bufnițele nu sunt ceea ce par, iar lingura nu există. (cine știe, cunoaște.. si va înțelege :)))

Dar mai ales…

THIS

ISN’T

REAL.

 

Băiețelul și Luna

Băiețelul și Luna

Era o poveste cu un băiețel, care noapte de noapte privea Luna. Frumoasă, misterioasă, fierbinte învăluit în rece, îl fascina.. Atât de tare își dorea băiețelul Luna, era tot ce vroia pe lumea asta..

Dar oare ce face băiețelul cu Luna, dacă o primește?

Este parte din natura umană să ne dorim.. Lucruri, oameni, experiențe.. Și după ce ne-am dorit poate o viață întreagă ceva anume, cândva, printr-un cataclism inexplicabil al Universului, primim exact ce ne doream..

Ce facem atunci?

Ca regulă umană stupidă, fie nu vedem ceea ce am primit, pentru că suntem mult prea ocupați și obișnuiți cu căutarea, încât nu observăm că ceea ce am căutat cu atâta disperare o viață este chiar lângă noi.

Sau vedem, știm, simțim că tot ceea ce am căutat ne-a găsit, iar în secunda următoare începe munca intensă și la fel de istovitoare de a alunga, a respinge, a distruge darul primit.

Pentru că da, ce face băiețelul cu Luna, dacă o primește?

Ne dorim atât de multe. Relații, evenimente, lucruri.. Dar oare câți dintre noi au fantasticul curaj ca, atunci când o minune le aduce ceea ce își doreau, să recunoască, să prețuiască, să muncească pentru a păstra darul? Oare câți simțim că merităm ceea ce atât de mult ne dorim? Oare câți ne simțim capabili să ne asumăm total, să investim tot ceea ce suntem în visul nostru?

Nicăieri nu se vede acest adevăr mai mult decât în relații. De ce să riști să dai o șansă iubirii, să riști tot, cu orice preț, când poți să continui la nesfârșit să crezi că toți bărbații sunt porci? De ce să lași partea ta frumoasă, loială, sufletul, să preia conducerea vieții tale când întâlnești o femeie specială, când poți să-ți petreci toată viața când cu una, când cu alta, pentru că “toate sunt niște curve”?

De multe ori, viața ne scoate în cale oamenii aceia despre care nu am crezut niciodată că pot exista altundeva decât în vis.. Câți oare dintre noi avem curajul de a-i vedea? De a-i lăsa să intre? De a crede în ei și în noi?

Îi vedem, îi lăsăm să se apropie, credem în ei exact atât cât ne vedem pe noi, intrăm în noi și credem în noi.

Confortul de a trăi în continuare povestea atât de bine știută, comodă, că viața e făcută să căutăm la nesfârșit ceva în care oricum nu credem este mult mai mare, pentru că imediat ce avem fie și pentru o secundă ceea ce întotdeauna am dorit, apare frica de pierdere. Pentru că dacă pierzi, pierzi tot, inclusiv visul. Asta e frica maximă.

Dar te-ai gândit vreodată că poți să și câștigi tot? Cu efort, cu sacrificiu, cu durere, dar poți..

Mai mult decât orice, cu CURAJ.

Cât de greu îi e omului să aibă curajul de a accepta împlinirea visului.. Ce risc enorm pentru viața lui. Cât de greu ne este să primim.. Suntem atât de obișnuiți să ne dorim, să sperăm, să alergăm după himere..

Pentru că da, ce face băiețelul cu Luna, dacă o primește?

Foto: http://img14.deviantart.net/347e/i/2004/339/a/1/boy_and_the_moon_by_mming.jpg

 

 

Tu, eu.. Mai ții minte?

Tu, eu.. Mai ții minte?

Ești fericit? Te simți bine, nu?? Se vede frumos de-acolo de la Tine?

SPUNE-MI! SE VEDE??

Tu nu te ții de cuvânt.. Niciodată! Mi-ai promis nemurirea, mi-ai promis fericirea, mi-ai promis iubirea, mi-ai promis că nu mă vei părăsi niciodată. Așa ai zis, îmi amintesc și acum ziua aia blestemată în care am plecat.. În care m-ai gonit.. În care m-ai rupt și m-ai aruncat ca pe un dinte stricat..

Și eu? Eu ca proasta te-am crezut! Te-am crezut când ai spus că vom fi tot timpul împreună, eu și Tu.. În tâmpenia mea atunci simțeam că nimic și nimeni nu ne va despărți, pentru că eu eram Tu și Tu erai eu.

Și Te-am crezut când mi-ai spus să sar. Și am sărit!

Dar nu ai catadicsit să îmi spui nimic, nu mi-ai spus că mă vor sfâșia, că vor rupe bucăți din mine, că mă vor târî în cel mai negru noroi, că îmi vor ucide pe rând mintea, inima, sufletul, spiritul..

Nu mi-ai spus nimic. Ai tăcut ca un laș și mi-ai lăsat povara lumii pe umeri. Și am dus-o. Fetiță fiind, m-au strivit. Cumva am supraviețuit, ciuntită și însângerată. Fată fiind, m-au făcut să îngrop tot ceea ce eram, pentru a le face pe plac. Și totuși am mers mai departe. Femeie fiind, mi-au anihilat și ultima fărâmă de candoare. Și uite-mă. Sunt totuși aici.

Și urlu la tine într-o ultimă întrebare: EȘTI FERICIT??

Te ascunzi.. Normal. Te înțeleg..

Dar știi că nu Te poți ascunde la nesfârșit..

Urlu, zbier, dar știu că nu are sens. Degeaba…

Tu ești eu și eu sunt Tu. Cu cine să mă cert, pe cine să blestem?

Cel mai mult Te urăsc pentru că nu pot să Te urăsc fără să mă urăsc pe mine. Și știu.. simt.. cu cât Te urăsc mai mult cu atât noroiul crește. În ultima săptămână a crescut de la nivelul genunchilor până la gât. Atât de mult Te-am urât.

Și oricât de mult aș vrea să continui să Te urăsc, știi ce?

Nu mai pot..

Chiar nu mai pot..

RENUNȚ.

Știi, în ultima vreme au început să îmi revină flash-uri cu mine și cu Tine; cum eram noi înainte. Înainte să sar.

Încet încet parcă încep să-mi amintesc câte ceva, prin ceață, dincolo de minciunile lor, de programele lor, de religiile lor, de preoții lor, de vălul lor. Flash-urile astea au început de ceva vreme, dar Te uram atât de mult…

Dar, uite, acum că am renunțat să Te urăsc, îți spun, deși nu-Ți datorez nimic în afară de viața asta mizerabilă, să știi că am început să-mi amintesc.. cum mă țineai în brațe, cum mă mângâiai, cum mă încălzeai, cum îmi povesteai cum m-ai făcut..

Ah, asta era povestea mea preferată! Când îmi spuneai cum ai cules o rază din Tine, ai suflat spre ea și m-ai creat exact așa cum sunt, perfectă, întreagă, frumoasă.

Și îmi spuneai că niciodată nu o să pleci de lângă mine, pentru că fără mine Tu nu exiști, ești defect, ciunt, neterminat. Și eram atât de fericită! Și Te iubeam atât de mult!

Dar pe urmă ai venit cu jocul ăsta stupid și crud. Acum îmi amintesc cât de amuzant mi se părea. Și cât sens avea, când mă țineai Tu în brațe. Și am zis DA. Mă simțeam atât de puternică, cu Tine și pentru Tine puteam să fac orice, să înfrunt cel mai negru iad, convinsă că-mi voi regăsi drumul spre Tine.

Atât de mult Te iubeam. Atât de mult credeam în Tine. Atât de mult credeam în mine.

Offff, parcă încep să-mi amintesc..

Offf, vezi Tu, eu n-am știut că iadul e atât de negru; n-am știut că durerea e atât de mare. N-am știut că o să mă lași atât de singură.

Iar acum, că am decis că nu mai vreau să Te urăsc, recunosc, întotdeauna m-am întrebat cum de am reușit să rămân vie, să mă ridic de atâtea ori, să merg mai departe cu încăpățânarea mea nebună…

Offf, cred că încep să înnebunesc..Se poate să fi fost atât de oarbă? Se poate să fi fost lângă mine tot timpul ăsta blestemat? Se poate să mă fi ținut totuși de mână dar eu să nu vreau să simt atingerea Ta?

Oare înnebunesc sau m-am îmbolnăvit? Simt niște furnicături care îmi umplu tot corpul, îmi simt tot sângele cum fierbe, fiecare celulă cum se agită, fiecare fir de păr cum se ridică pe mine….

O fi oare….? Nu, nu se poate.. Și totuși..

E un sentiment ciudat, de-a dreptul înspăimântător, inima stă să îmi iasă din piept..

Da, după atâta timp, după o viață întreagă simt.. IUBIRE. Da, nu știu cum știu, nu m-a învățat nimeni, dar sunt sigură că asta simt.

Iubire. Și bucurie. Și recunoștință.

Acum simt că fiecare lovitură de palmă a fost o treaptă, fiecare rană un dar, fiecare bucată de carne ruptă din mine o binecuvântare, pentru că ACUM este prima oară când văd cine sunt eu de fapt.

Și știi ceva? Pentru prima oară nu mă mai doare.

Și pentru prima oară îmi este atât de clar DE CE.

Ții minte cum îmi spuneai tot timpul că eu sunt Tu? Ei bine, da, e fix stilul meu să nu cred pe nimeni pe cuvânt, nici chiar pe Tine.. A trebuit să descopăr eu asta. Pfff.. Puteam să te cred pe cuvânt, dar nu.. Am avut nevoie de confirmarea puterii mele interioare, a “Tine”-lui din mine.

Și da, acum Te simt cu toată ființa mea. Și Te iubesc. Și mă iubesc. Și sunt atât de fericită!

Mai stau un pic pe aici, că acum că am început să-mi amintesc, îmi amintesc că mi-ai promis și Cerul și Pământul și toate universurile, ale mele sunt toate! Cred că a venit momentul să le revendic, ce zici?

Mai stau puțin, dar pune totuși de cafea.

Vin ACASĂ!

Sursă foto: http://img05.deviantart.net/5234/i/2016/013/c/1/yin_and_yang_wallpaper_by_jojoesart-d9ntq8k.jpg

 

 

Dimensiunea transcedentală a șoriciului pe relație cu eternul feminin..

Dimensiunea transcedentală a șoriciului pe relație cu eternul feminin..

Mie îmi place internetul.. Sursă de informație de toate felurile, fiecare cu ce rezonează, ba ultima nuanță de ojă, ba fizica cuantică, ba ultima manea compusă de Guță, ba live-uri cu ascensiunea, bătălii în astral, găsești de toate.. De altfel de-aia sunt p’aici, mă bag și eu în seamă în cadru mai mult sau mai puțin organizat..

Am remarcat de ceva vreme apariția unor pagini/bloguri/chestii cu diverse teme, ce abordează teme de larg interes din perspective care să asigure succesul la diverse categorii, dar în special adresate femeilor, identificate în urma studiilor intense ca cele mai generoase furnizoare de like-uri.

În prima parte ne vom ocupa de subspecia bărbaților cu suflet de femeie:

Sunt niște băieți (nu par gay), sigur îi știți, nu dăm nume, care scriu lacrimogeno-telenovelistic tot ceea ce o femeie are nevoie să audă ca să se simtă bine, întărită în concluzia ei că toți bărbații e niște porci, dar uite, o dată la câteva sute de pagini de facebook mai apare și unu’ cu șorici mai diferit, pe care la prima adulmecare poți să-l bănuiești chiar de apartenența la specia umană.

Mamă, și le scriu băieții ăștia… poți să juri că au experimentat orgasmul vaginal, nu alta.. Cum tu, femeio, ești fantastică, ireală, senzațională, dar neapreciată în lumea asta de n-2 bărbați porci (știm deja care-s ăia doi) și cum tu, femeio singură, ești singură că ești șmecheră, și n-ai nevoie în viața ta de șorici, și chiar dacă oftezi prelung uitându-te la perna goală, mai citești o dată articolul nonporcului și brusc te simți înțeleasă, iubită, respectată..

Nu, nu-ți pune întrebarea “da’ oare de ce atâta șorici rezonează cu pielea mea catifelata?”.. Nu, clar tu ești doar o panseluță rătăcită întâmplător într-o troacă, evident să faci lumină în jurul tău.. Nu are nici un sens să te gândești că poate nu ești așa angelică, nah, ne atragem pe rezonanță, și o fi vreo rezonanță și la tine cu șoriciul, mai ales dacă nu e Crăciunul..

Nu, nu-ți pune întrebarea “da’ de ce m-a părăsit chiar și ultimul șorici?” – e clar că n-a mai rezistat la iubirea necondiționată emanată prin toți porii tăi suavi, tu de pe nivelul de frecvență al serafimilor cumva printr-o glumă ușor exagerată a destinului l-ai atras fix pe Ghiță, nenorocitul care “te-a făcut să suferi”. Că da, întotdeauna el te face să suferi.

Da’ și când o veni Ignatul..

Ok, e clar că băieții ăștia au găsit soluția genială de a-și umple serile de sâmbătă seară, chiar sunt deștepți, îmi imaginez că fanele leșină uniform accelerat în paturile lor, ei fiind niște profund cunoscători ai psihologiei (de victimă) feminine, clar capabili să înțeleagă o femeie mult mai bine decât va reuși ea vreodată.

(plus, să nu uităm, cei doi sunt singurii bărbați care pot discuta în cunoștință de cauză despre intensitatea, durata și frecvența orgasmului vaginal, pe care reușesc să îl acceseze prin conectarea la excesul feminin din ei..)

În același registru, există pagini androgine (suspectez niște feministe) în română sau mai mult în engleză care dezbat într-un stil la fel de lacrimogen fix aceleași aspecte, dar măcar venind de la niște suflete de femeie în trupuri de femeie sunt mai comestibile..

Analizăm la întâmplare câteva teme preferate care se repetă obsesiv:

“Oricât ai regreta acum, când ai plecat eu am închis ușa definitiv..” – asta înseamnă în traducere liberă că Gigelul a plecat iar ea încă suspină, trasând săgeți cu vopsea fluorescentă de la metrou până în dreptul ușii de la intrare larg deschise, tapând pereții stației de metrou a Gigelului cu noul număr de telefon (că pe ăla vechi l-a blocat într-un acces de 3 secunde de mândrie) și se oftică zilnic studiindu-i profilul de facebook.

Dacă ar fi un dialog ar fi:

“EA: – Aha, nenorocitule, acum mă vrei înapoi, normal….

EL- Ăăăăă, nuu….

EA – Nu mai insista, e inutil, eu sunt o femeie puternică și am închis ușa! Totul s-a terminat!

EL – Ok.

EA – Termină cu hărțuiala astaaa!!!!!”

O altă temă oftătoare: “M-am săturat să cred în oameni și să fiu dezamăgită” – tradus, eu sunt un îngeraș care crede numai în bine și face numai bine și este numai bine, dar oamenii răi și cruzi și în principiu nașpa mă dezamăgesc.. Da’ de ce oare iubire te tot dezamăgesc oamenii? În primul rând, de ce-ți apar în cale? În al doilea rând, mai lasă așteptările, că nu e nimeni obligat să-ți livreze nimic..

Favorita mea este (cred că sunt și cărți cu titlul ăsta) “FEMEI CARE IUBESC PREA MULT”.. Pfffff, asta e cea mai tare. Cum ele iubesc prea mult și singurul lor defect pe lumea asta e că-și revarsă iubirea necondiționată (?!) peste toată omenirea, da’ nimeni nu le apreciază, și doar destinul nefericit, zeii, cineva acolo sus, le repartizează constant hălci de diverse dimensiuni, consistențe și arome de șorici de cea mai înaltă calitate.

Pentru că da, ele iubesc PREA MULT. Aici greșesc fatal.

Și cum am o curiozitate morbidă, recunosc, mă întreb și io, da’ cum o fi să iubești PREA MULT? Adică, știe cineva cam care e măsura corectă?

Ca să revenim la lucruri serioase, în iubire nu există PREA MULT și PREA PUȚIN. Iubirea există sau nu există. De fapt, iubirea există peste tot, doar blocajele noastre ne împiedică să o accesăm aicili-șa, pe Pământ.

Așadar, dacă ți se pare că iubești prea mult, înseamnă că nu iubești deloc, pentru că dacă tot aștepți ceva în schimb se numește condiționare. Nu e cool.

Și revin și eu cu o temă de-a mea obsesivă, recunosc, dar este atât de important de conștientizat..

Dacă ești într-o relație cu oricine, indiferent de tipul relației, și nu ești mulțumit(ă) de persoana de lângă tine, nu te mai uita la el/ea. Uită-te la tine. Tot ce nu-ți place la el e de fapt în tine.

Învață să-ți pui întrebarea “de ce din toată specia umană fix ăsta doarme lângă mine în pat?”. Ce îți arată el? Ce te învață el? Când v-ați întâlnit prima oară nu era tot el? Nu cumva l-ai văzut dar salvatoarea din tine s-a simțit capabilă să-l schimbe?

Că deh, iubirea transformă..

Da, iubirea transformă, dar te transformă doar pe tine. Pe celălalt doar dacă permite sau vrea el. Sau doar dacă ești pe frecvența iubirii necondiționate, atunci da, transformi totul în jurul tău, dar chiar și atunci ceilalți au întotdeauna opțiunea de a alege să se îndepărteze. Pentru că dacă nu aleg să se transforme, nu vor mai rezona cu tine.

Dar cât de necondiționată e iubirea ta când principala ta preocupare e să-l transformi forțat pe cel de lângă tine în ceea ce vrei tu?

Atragi agresori (de orice fel) în viața ta? Nu te mai victimiza.. Atragi mincinoși în viața ta? Nu mai te minți singură.. Atragi infideli în viața ta? Valorizează-te..  Atragi închiși emoțional în viața ta? Deschide-te tu emoțional.. Atragi abandon în viața ta? Regăsește-te tu pe tine.. Atragi respingere în viața ta? Iubește-te..

Varianta scurtă: atragi șorici în viața ta? Nu mai guița…

P.S. E perfect valabil și pentru eternul masculin, chiar dacă mai puțin oftător…