Oare când? Știi că poți..

Oare când? Știi că poți..

Mi-e din ce în ce mai clar că adevărata pandemie a acestor timpuri, puternic contagioasă și în plus ereditară, este lipsa de valoare de sine, acest cocktail fatal de factori diverși: iluzie, ignoranță, moștenire, copilărie, societate, manipulare și iar ignoranță, și iar iluzie..

Am venit în lumea asta știind să facem tot ceea ce este necesar a fi știut de un om: să iubim. Doar că ei uitaseră de mult ce înseamnă asta. Și așa am învățat că nu vom fi niciodată iubiți, acceptați, integrați în lumea lor decât dacă jucăm după regulile lor.

Cineva a comentat la un alt articol pe care l-am scris și a scris ceva foarte frumos: “singura iubire necondiționată este cea pentru copii”. Frumos! Superb! Da, așa ar trebui să fie.

Dar întreb eu: câți dintre noi pot spune că-și iubesc copiii necondiționat? Sincer, acum..

Da, îi iubim când știu pe dinafară Luceafărul la 4 ani, când cântă la pian Chopin la 3, când dau două goluri în fiecare meci, când iau câte un 10 în fiecare zi.. Dar cât îi iubim când nu vor să facă ce le spunem noi, când se tăvălesc prin noroi cu pantalonii cei noi, când împrăștie toate jucăriile prin casă, când nu dau la facultate sau nu aleg facultatea pe care o vrem noi, când își aleg un soț/ o soție care nu ne place, sau de ce nu, când ne spun că sunt homosexuali?

Aha, îi iubim, dar totuși.. Este normal, am preluat aceeași boală veche de când lumea..

Te iubesc, dar..

Așa am înțeles, copii fiind, că noi în sine, doar prin faptul că existăm, nu avem nicio valoare. Valoarea noastră a fost întotdeauna măsurată în note, calificative, abilități diverse, dicție, caligrafie, dexteritate sau eu mai știu ce altă metodă idioată de comparare și implicit mutilare a sufletelor.

Singura noastră șansă, motivul real al călătoriei noastre pe aici, tocmai acesta este: să reușim să ne vedem așa cum suntem, să trecem prin toate straturile de suferință provocate de toate minciunile care ni s-au spus și pe care ni le-am spus, toată iluzia în care am venit, și să reușim să trecem dincolo de văl, să ne vedem exact cum suntem, Lumină țâșnind din întuneric.

Măi omule, valoarea ta nu stă nici în ce ai, nici în ce faci, nici în ce spui, valoarea ta este în cine EȘTI. TU ești o valoare.

Măi omule, nu e nimic pe lumea asta să nu poți face, nu e niciun vârf atât de înalt încât să nu-l atingi tu, nu e niciun nor atât de dens încât să nu-l străpungi cu raza ta. Tu, doar TU ești singurul care te blochezi, îți pui limite, îți ciuntești visurile, îți ascunzi rușinat aripile, îți e rușine de măreția ta, și asta doar findcă demult, cândva, cineva ți-a spus că nu poți.

Oare când te vei ridica din nisipurile astea mișcătoare în care te încăpățânezi să te afunzi? Și știi ce e chiar tare? Deși sunt multe frânghii de salvare care ți se întind zi de zi și pe care le refuzi cu încăpățânare, tu nici măcar nu ai avea nevoie de ele. Nu..

Pentru că tu poți să zbori..

Te uiți în jur la cei câțiva care zboară și ai senzația că ei sunt altfel, au aripi mai colorate, mai mari, mai rezistente.. Și îți spun: ei zboară doar pentru că ei au CREZUT că pot zbura.

Dar tu nu zbori, pentru că tu crezi că nu poți. Pentru că ei ți-au spus că nu poți. Și preferi să-ți petreci întreaga viață în nisipurile alea nenorocite decât să mă asculți când eu îți zic: te-au mințit. Știu că te-a durut, dar acum tu știi că a fost o glumă, o joacă. De ce te încăpățânezi să-i crezi în continuare pe ei că nu poți, iar de mine râzi ironic când îți spun că poți să zbori?

Știu, pentru că singurul lucru mai rău decât ce au făcut ei atunci este să riști să crezi din nou, să riști să zbori, iar apoi să te prăbușești.. Frica asta te omoară. Preferi să trăiești o viață mică, anostă, săracă, meschină, mizerabilă… orice numai să nu retrăiești durerea căderii de atunci..

Dar eu îți zic, măi omule drag, n-ai cum să te prăbușești. Zborul e natura ta, ți-l vei aminti imediat, dacă doar ai credință cât un bob de muștar. Nu-L mai căuta în afară, El e în tine, tu ești El.

Știu, ești supărat pe tine, te-ai urât atât de mult pentru neputința ta, te-ai urât atât de mult pentru că ai avut nevoie de acceptarea lor. Dar nu crezi că a venit momentul să te ierți, să te înțelegi, să ai compasiune pentru tine, doar cine mai bine ca tine știe prin toate câte ai trecut?

Dacă eu vin la tine și-ți spun durerea mea, și-ți povestesc neputințele mele, tu mă iei în brațe, mă strângi la inima ta și-mi ștergi lacrimile. Mă înțelegi, mă alini..

Oare de ce ți-e atât de greu să te alini pe tine? Oare de ce nu te poți ierta nici măcar acum pentru tot ce ai uitat sau ai greșit sau ai amânat? Poți ierta o lume întreagă, oare de ce pe tine te iubești cel mai puțin? Ți-a fost atât de greu, ai luptat atât de mult, te-ai ridicat de atâtea ori, de ce ai uitat tot binele din tine?

Amintește-ți și crede în visul tău, oricât de nebunesc ar părea el, crede în sufletul tău, crede-mă când îți spun că munții sunt prea mici pentru tine, cerul e prea strâmt.. Tu poți orice, doar te rog din suflet, CREDE!

Eu știu asta..

Off,  oare când o să înțelegi și tu?

Advertisements

What if?

What if?

Singurul păcat pe lumea asta este să omori iubirea din tine. Hrănirea fricilor, a urii, a răzbunării, a invidiei omoară încet încet iubirea din noi.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, despre iubirea la nivel absolut, ci despre iubire în sensul ei pământean, manifestată (mai mult, mai puțin sau chiar deloc) în relațiile pe care le avem.

Nu știu cât de multe relații sunt bazate pe acea iubire necondiționată despre care toți știm să vorbim atât de frumos.. Nu spun că n-or fi și relații bazate pe iubire necondiționată, dar cu siguranță sunt extrem de puține. Deocamdată suntem la școala descoperirii de sine, suntem în probe.

În viața asta dacă e ceva cu care nu cred că aș fi putut să trăiesc, acela este regretul. Iar cel mai greu de dus regret nu este acela de a fi făcut ceva ce simțeai, chiar cu riscul de a scandaliza societatea, familia, rudele și prietenii, ci regretul de a nu fi făcut ceea ce simțeai, din frica de a nu scandaliza societatea, familia, rudele și prietenii..

Lumea noastră e atât de plină de oameni care își anihilează puțin câte puțin sufletele în relații mizerabile, de compromis, monotone în cel mai fericit caz, moarte de mult și intrate în putrefacție, dar de care se țin cu dinții din diverse frici: de singurătate, de ce zice lumea, din frică de sărăcie (dependență materială), din frica falsă de a nu suferi copiii (de fapt mascare a neputinței lor de asumare, din fricile enumerate mai sus).

În viața asta întâlnim oameni și ne conectăm sufletește (în măsura în care ne dăm voie) cu câteva persoane care ne ies în cale. Nu multe. Câteodată , cine știe, poate doar una. De foarte multe ori, de cele mai multe ori, ne apar în viață oameni cu care simțim o conexiune profundă, dar în momente extrem de “greșite”.

Nu cred că există vreun om pe care viața să nu-l fi pus la un moment dat (și poate nu o dată) în poziția de a alege. A alege între ce simte și ce gândește. Între simțire și rațiune. Și atunci alegem.

Între simțire și rațiune, oare care este mai predispusă la eroare?

Ce este simțirea? Vocea sufletului. Ceva ce vine din tine, care șoptește, câteodată chiar urlă care e calea.

Ce este rațiunea? Ceva învățat, indus din afară, preluat mecanic. Este “ce e bine”, “ce e corect”, “ce vor ceilalți să faci”.

Dacă citești aceste rânduri, poate ai avut odată demult, sau poate de curând, acel punct de cotitură, o răscruce în care a trebuit să alegi.

Ce ai ales?

Cunosc atât de mulți oameni care trăiesc în trecut, cu regretul etern că odată demult, sau poate de curând, au avut o șansă, le-a apărut un om în cale, care le-a dat toată viața peste cap și i-a făcut să se îndoiască fie și pentru o secundă de “ceea ce este bine”.

Și au avut de făcut o alegere. Să riște, să se arunce în gol în speranța că aripile vor crește pe parcurs, sau să stea pe loc, înghețați în zona lor de fals confort, plină până la refuz de principii induse, preluate, moștenite.

Majoritatea aleg confortul călduț, chiar dacă plin de mâzgă. Și își petrec tot restul vieții cu obsesiva întrebare “what if..?”. Își petrec tot restul vieții în păcat. Păcatul de a fi ucis iubirea din ei. Păcatul de a nu fi trăit ceea ce sufletul lor își dorea.

Fă ce simți, chiar dacă pare “greșit”. Alege o relație în care simți iubire, chiar dacă poate nu veți trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Poate vei suferi. Poate vei fi trădat. Poate vei fi rănit. Dar sigur vei ieși din ea transformat într-o versiune mai bună a ta.

Nu alege să-ți petreci viața cu regretul că odată demult, sau poate chiar de curând, ai avut șansa colosală de a iubi pe cineva și ai lăsat-o să treacă pe lângă tine, din frică.. Pentru că asta îți va eroda fiecare celulă din tine până la sfârșitul vieții.

Iar șansele acestea sunt rare, poate doar o dată-n viață..

Nu-ți transforma viața în “what if”-uri. Trăiește-o. Pentru că indiferent câte cărți citești, câți maeștri spirituali frecventezi, câte inițieri ai, singura cale către evoluția ta ca om și către creșterea ta spirituală este trăirea vieții.

Ce alegi?

Preșul corect

Preșul corect

Iar m-a contactat entitatea de lumină cu care tot vorbesc, în ultima vreme recunosc am fost distrasă.. dar deja v-ați obișnuit cu mine..

Da, iar are un mesaj de maximă importanță de transmis tuturor celor care trec prin situați de viață bulversante, încheieri bruște de relații, intrări și mai bruște în alte relații, în principiu a vrut să ne transmită câte ceva despre relații.

“Băi preaiubiților, iar nu mai pot cu voi..

Iar stăm și ne uităm la voi, și iar ne crucim, cum vă căutați în derivă jumătățile o viață întreagă, deși adunat dacă luăm toate relațiile voastre, abia dacă încropim o șaisprezecime..

Cineva odată demult, v-a băgat o idee în bucățica reptiliană a creierelor voastre, o chestie romantică care vindea bine prin Paleoliticul târziu (traducere din franțuzescul “retard”), cum că sunteți fiecare câte o jumătate și Dumnezeu, băiat super miștocar, v-a lăsat câte o altă jumătate s-o căutați voi de să vă iasă ochii din cap, nu alta, o viață întreagă, în 99% din cazuri fără succes, iar în restul de 1% o găsiți undeva după 80 de ani, de cele mai multe ori coleg de salon la azil.

Motiv pentru care, cum prindeți un nefericit, respectiv o nefericită, care în mod karmic se potrivește progrămelului care rulează în căpșorul vostru suav, cum faceți obsesie maximă, ați găsit peticul iubirii necondiționate, plasturele inimii universale, gata, viața voastră va fi în sfârșit pentru totdeauna (timp de câteva luni – un an, doi..) perfectă!

Iar dacă după perioada de 1 până la 7, câteodată 12, sau chiar 15 ani cu executare, nefericitul sau nefericita prezintă semne evidente de peticire clandestină, cu alte cuvinte a găsit un petic mai nou și mai colorat, să te ții atunci!! Șuvoaie de iubire necondiționată se năpustesc asupra lui/ei, asezonate cu amenințări pline de elevare spirituală și înălțătoare șantaje emoționale.

Pentru că totul era perfect, tu erai fericită, niciodată cornulețele nu-ți ieșiseră așa bine, până și sarmaua de la masa de Crăciun cu familia lui începuse să-ți stea în gât la un unghi cât de cât acceptabil, chiar și șosetele dispuse strategic pe jos în toată casa aveau așa un.. iz romantic.

Da, totul era perfect și pentru tine. Parcă nu era așa plictisitor să-ți petreci duminica așteptând-o lângă scările rulante din mall, fondul de ten din chiuvetă avea o nuanță chiar sexy, până și maică-sa devenise super amuzantă când tăcea, iar mașina era daună totală doar din doi în doi ani..

Dar nu! Trebuia nenorocitul, respectiv nenorocita, să strice tot!

După câte i-ai dat, după câte ai făcut pentru el/ea, după cât l-ai ajutat/ai ajutat-o, după câte i-ai înghițit (că brusc îți amintești), pe scurt, după cât te-ai sacrificat pentru el/ea, așa te răsplătește..

Băi preaiubiților, în pana noastră, nu mai trăiți băi fraților pentru alții, că de fapt vă mințiți și îi mințiți. Nu vă sacrificați pentru ei, tot ce faceți este să vă croșetați existența în rol de preș intenționat, manipulator, ca să îi condiționați să fie cum vreți voi. Sau, cum or fi, măcar să stea lângă voi. Că singuri vă apucă palpitațiile.

Tu care te miorlăi că te-ai sacrificat pentru partener(ă), uită-te cu atenție în oglindă (unde obiectele sunt chiar mai aproape decât par) și vede-te exact așa um ești: un om slab, care a avut nevoie de parazitarea unui alt om pentru a putea evita (sperând că va putea la nesfârșit) să își asume condiția sa firească de om întreg, nu de preș.

Tu, da, tu, preșul, ești cel/cea responsabil/ă de situația ta curentă. Un preș nu se poate supăra pe cineva care se șterge pe picioare pe el, nu? Că aia-i menirea lui. Jur, ieși un pic afară și ai o discuție cu preșul de la ușa ta.. Ți se pare supărat? (dacă da e chiar nasol, ești de pastile…)

Buuuun.. Deci am stabilit că preșurile nu se supără. Și atunci tu de ce te superi? Nu e corect. Dacă tot ești preș, fii măcar preșul corect..

Și ține minte un lucru: lumea e plină de preșuri, oricât de sclipitor ai fi, poți fi chiar o carpetă impecabilă cu “Răpirea din Serai”, la un moment dat va apărea un preș mai frumos, mai colorat, mai vesel..

Preșurile sunt dependente de picioarele pe care le șterg, că altfel nu-și justifică existența. Așa că-ți propun o variantă: dacă ai noroc și pleacă picioarele, lasă-le să plece, e ok, poate încet încet începi să-ți vezi textura, culorile, unicitatea de OM.

Poate descoperi că rolul tău pe pământul ăsta nu este nici să-i faci cornulețe, nici să-i strângi șosetele, nici să sprijini scările rulante din malluri, nici să-i duci mașina în service. Poate descoperi că poți să faci toate astea și chiar mult mai multe tu pentru tine.

Până nu recunoști sincer tu față de tine cât de mult ți-ai manipulat partenerul pentru a primi o afecțiune iluzorie, pentru a-ți astupa gaura neagră din tine imposibil de astupat (de altul!!), pentru a-ți evita cu disperare frica de a fi cu tine și a te vedea cu lumina dar și cu întunericul din tine, vei continua să fii o eternă victimă a celuilalt, sacrificându-te la nesfârșit pe altarul egoismului tău.

Fraților, spuneți-mi și mie, poate am ratat momentele-astea, e vreo relație pe care o începeți spunându-i partenerului: “eu vreau să fiu cu tine ca să-mi speli chiloții” sau “eu vreau să fiu cu tine să-mi cari baxurile de apă din Carrefour”? Băi, ok nu sună romantic, da’ măcar ar fi o relație sinceră..

Nuuu, voi veniți cu inimioare de Valentine’s Day și floricele și tăvi de cornulețe, când de fapt atunci când iubita îi aduce iubitului farfuria cu brioșele preferate ea îl întreabă suav pe subliminal “vrei să-mi cari baxurile cu apă din Carrefour?”. Iar când el îi face masaj la spate după o lungă zi de muncă încearcă să-i transmită la fel de suav: “vrei să-mi speli chiloții în seara asta?”. 

Cam cum ar suna întâlnirile voastre dacă ar vorbi inconștientul direct? Nu de alta, dar chiar dacă nu vorbește, oricum el vă crează realitatea. Discuția asta subliminală care nu are nicio legătură cu realitatea măștilor în care trăiți este cea care v-a adus în momentul de impas.

Băi fraților, nimic nu este mai important în viața asta decât să ai puterea de a decide pentru tine. Carevasăzică, independența. Aș fi putut să o bag p-aia cu iubirea, dar am zis să nu vorbim limbi străine.

Așadar, regula numărul 1: nu depinzi niciodată de nimeni și de nimic. Pe toate planurile. Da, și financiar, dar mai ales emoțional. Emanciparea negrilor a avut loc de o grămadă de timp, noi ființele de lumină așteptăm cu interes și emanciparea albilor, respectiv a albelor.

Aaa, uitasem.. În toată manipularea de doi bani, te rog n-o băga pe-aia cu copiii.. Nuu.. Copiii sunt instrumentele preferate și cu rată maximă de succes în sclavagism. În momentul în care ajungi să folosești copilul ca pe ultima resursă preșică (nu am găsit altă variantă.. preșească.. în fine, ați înțeles ideea) tot ce pot să zic este: felicitări! tocmai ai atins nivelul minim de manifestare a unei ființe umane! Pot zice că nu ești nici măcar preș, ești doar un ciucure de preș..

Regula numărul 2: nimeni nu deține pe nimeni.

Îmi place la nebunie când îi aud pe câte unii care de la “soțul MEU”, “soția MEA” prescurtează direct la “al meu” sau “a mea”. Frate, deja intră la active. E al meu, l-am luat pe persoană fizică. Gata. Nu mai fuge.

Sora mea albă, nu te mai vrea, lasă-l să plece.. Știu că te doare, dar dacă vrei să vindeci rana asta înțelege-l, dacă-l iubești cum spui, urează-i să fie fericit, chiar și fără tine. Fratele meu alb (sau chiar și negru), las-o să fie cu persoana pe care o iubește, nu o șantaja că o lași fără nimic, ca să-ți răzbuni ego-ul tău de macho neapreciat.

Dacă voi preaiubiților v-ați preaiubi în pana mea voi pe voi și între voi, ce simplă ar fi viața.. Dar nu, credeți că rănile din voi se vindecă peticind plasturii sângerânzi la nesfârșit. Noi stăm și ok, recunosc, mai mâncăm niște popcorn, mai comentăm, dar deja ni s-a luat. Colesterolul e la cote îngrijorătoare.

Singura vindecare va veni prin muncă multă cu voi pentru ACCEPTARE (a situației, a cine sunteți cu adevărat, a motivelor aflate la baza începerii relației în primul rând, a dreptului omului din fața voastră la o viață liberă), IERTARE (a situației, a cine sunteți voi cu adevărat, a omului de lângă voi, inclusiv a omului de lângă el) și IUBIRE (în primul rând a voastră către voi).

Hai că iar m-am enervat.. Tot vorbind cu tine mi-am amintit că trebuie să dau cu aspiratorul, în pana mea..

Pa!”

 

 

 

Acel mic strigăt mut..

Acel mic strigăt mut..

De data aceasta tema aleasă este delicată, foarte delicată. Dar, chiar dacă sunt convinsă că va răscoli multe suflete, îndrăzniți și citiți, pentru că nu este scris cu judecată, sper ca nimeni să nu simtă asta, ci cu dorința de vindecare și cu speranța de schimbare.

Avortul..

Noi toți cei ce citim aceste rânduri suntem cei norocoși, aleși și îngăduiți. Aleși nu de Dumnezeu, ci de mamele noastre. Aleator, la zar, un fel de ruletă rusească. Știu, nu este, și totuși așa pare..

Printre noi se află, nevăzuți, sute de mii de frați și surori ale noastre care nu au avut acest noroc. Norocul de a fi lăsați de mamele lor, de mamele noastre, să trăiască.

Printre noi se află, nevăzuți, probabil zeci de mii de copii ai noștri, pentru că pe lângă crimele făcute, părinții noștri din păcate ne-au transmis o moștenire și mai grea: trecerea cu vederea, minimalizarea și justificarea unei crime.

Trăim printre umbre de suflete care rătăcesc dincolo de ceea ce ochii noștri fizici pot vedea, printre noi, câteodată chiar alături noi.

Personal cred că blocarea emoțională a generației părinților noștri, povară preluată ulterior și de noi, își are cauza în mare parte în această schilodire a sufletului care se numește avort.

Se aplică atât la bărbați cât și la femei, însă primele schilodite sufletește sunt femeile, tocmai cele care dau naștere, care formează la rândul lor în mai mare măsură generațiile următoare.

Nimeni nu acuză pe nimeni și o voi tot repeta, dar este necesară ACUM conștientizarea faptului că AVORTUL ESTE CRIMĂ.

Făcând un avort, omorându-și propriul copil, ce femeie poate să rămână cu sufletul întreg? Vinovăția este atât de mare încât intervine mecanismul de apărare care împietrește, anihilează orice emoție. Pentru a supraviețui mai departe cu această imensă vinovăție, pentru a evita durerea sfâșietoare, mama își blochează orice emoție.

În orice familie, o crimă nu poate avea ca urmare decât distrugerea, pentru că blocajul emoțional și vinovăția părinților (în special a mamei, deși tatăl este egal responsabil) se va răsfrânge ca un blestem mut asupra relației dintre ei și asupra copiilor născuți. Toți vor purta povara sângelui care a curs.

Am întâlnit femei atât de împietrite de durerea lor încât considerau că este un lucru normal, se întâmplă asta e, “îl dai afară”. Am întâlnit femei care se lăudau cu numărul de avorturi pe care le-au făcut. Am întâlnit femei care plecau la vreo petrecere imediat după. Fără să clipească. Atât de împietrite erau în durerea lor.

Am întâlnit teorii diverse, cum că nu e copil decât când începe să-i bată inima, sau când i se formează sistemul nervos, și că înainte e ok să-l “dai afară”, că în primele x săptămâni nici nu se pune..

Oameni buni, atât timp cât prima celulă microscopică s-a format, ESTE UN OM – și dacă nimeni nu îl omoară el se naște.

Suntem în plin proces de trezire, de redescoperire a omului din noi, oare nu ar fi momentul să începem să respectăm însăși VIAȚA? Cum să continuăm să considerăm că e ok să ne omorâm copiii?

Nu există degradare mai mare a femeii decât slozinca “e corpul meu, fac ce vreau cu el”.

NU! Nu e corpul tău, este vorba despre o altă ființă care are același drept la viață ca și tine, poate chiar mai mult, pentru că acea ființă nu a omorât pe nimeni.

Sau “decât să-l fac să se chinuie mai bine-l omor” – cine ești tu să stabilești destinul unui om, să presupui tu care e planul vieții acelui om? Cine ești tu inclusiv să îi negi șansa suferinței? (cine are cât de cât o cultură spirituală înțelege foarte bine)

Sau “nu e momentul”, “nu sunt pregătită să fiu mamă” – oare deciziile astea nu ar fi trebuit luate cu ceva timp în urmă? Când deja ai în tine o altă ființă vie, nu se pune problema deciziei. E prea târziu! Se pune problema ASUMĂRII RESPONSABILITĂȚII, pentru că deja EȘTI mamă.

Sunt atâtea mame care și-au luat de mână fetele, chiar dacă ele nu voiau, și le-au mutilat sufletește forțându-le sau sfătuindu-le să-și omoare copiii. Pentru că nu-i așa, nu puteau ridica ochii din pământ de rușine în fața vecinilor.. Oare sufletul copilului tău și al nepotului tău cântăresc mai puțin decât vorbele unora sau ale altora?

Scriu toate acestea nu ca judecată pentru ce a fost, ci ca semnal de alarmă pentru schimbarea unei mentalități abominabile. Este momentul ca femeia să-și conștientizeze adevărata esență. Să-și redescopere puterea interioară și să-și descătușeze emoțiile și sentimentele, prinse inclusiv în lanțurile acestei mentalități distructive.

Nu sunt un om religios în accepțiunea uzuală a termenului, dar sunt un om cu credință. Sunt multe sisteme de cunoaștere în lumea asta, am încercat să le cunosc pe multe dintre ele, însă eu personal am ajuns la concluzia că forța cea mai mare aici, pe acest pământ, o are ortodoxia.

Repet, nu are legătură cu mizerabila organizație care este Biserica Ortodoxă Română (mă refer aici la instituție, căci pentru mine asta nu este biserică) și forma în care mai mult politic tot adevărul biblic a fost schimonosit.

Fiind un pol de putere atât de important atât de mult timp, ar fi putut să aline durerea acestor mame, ar fi putut să facă programe de ajutorare, de educare, de consiliere. Dar instituția despre care vorbesc are alte treburi.

În sistemul ortodox, în care suntem inițiați majoritatea dintre noi prin botez, există ritualuri de curățare a păcatelor (aici e discuție lungă, noțiunea de păcat nu are sensul primitiv din dogme), formă de curățare energetică și ridicare a vibrației, prin taina spovedaniei și cea a împărtășaniei.

Biserica ortodoxă în general se face că plouă în ceea ce privește avortul. Mamele teoretic se pot curăța, însă dacă pornim de la sensul primar al cuvântului “păcat” în aramaică – “greșeală împotriva ta”, putem să ne întrebăm oare câte femei, chiar spovedite și împărtășite, se pot cu adevărat vreodată ierta?

Ce este cu adevărat incredibil este opinia formidabilei BOR cum că sufletele copiilor avortați ajung indubitabil în “iad”, fără nicio posibilitate de salvare, pentru că au fost omorâte înainte de botez.

Și mă întreb și eu, ca mireană păcătoasă ce sunt, ăsta este Dumnezeul propovăduit de voi? Ăsta este Dumnezeul a toate iertător (minus copiii avortați), a toate iubitor (minus copiii avortați), care iubește păcătosul (minus copiii avortați, care în principiu nici nu au apucat să păcătuiască), dar urăște păcatul? Deci oarecum Dumnezeul minților voastre primitive are ceva personal cu un suflet care nu pare a avea, cel puțin viața asta, nicio vină? Stai că am uitat, oricum e doar viața asta, nu?

Din fericire, în țara aceasta binecuvântată, chiar și prin suferința ei, există preoți adevărați, care au mutat munți singuri. De fapt nu singuri. Ei și credința lor. Am avut șansa să cunosc câțiva. Toți, neagreați de BOR. În momente în care contestam prin toți porii religia ortodoxă, ei m-au luminat și cu ajutorul lor am înțeles puterea ORTODOXIEI ADEVĂRATE, puterea conectării la Hristos, la Maica Domnului, la îngeri și arhangheli, la sfinți.. (nu mă refer aici la târât în genunchi și pupat moaște, ca să ne înțelegem..)

Și așa am aflat că printr-o revelație Fecioara Maria a comunicat Sfântului Gherasim de la Iordan un ritual prin care se pot ridica la Lumină sufletele copiilor avortați, cu ajutorul ortodoxiei. Urmarea avortului este prezența energiei morții în câmpurile mamei și stringul dintre ea și copilul nenăscut, omorât, poate fi vindecat și astfel sufletul eliberat printr-un ritual pe care numai mama poate să îl facă.

Nu îl voi scrie aici, dar le rog pe toate femeile care rezonează cu ceea ce scriu eu aici să îmi trimită un mesaj și le voi trimite imediat ritualul complet. Este foarte simplu ca acțiune, poate nu atât de simplu ca încărcătură emoțională, dar este necesar.

În articolul anterior vorbeam despre mama mea și despre minunea transformării ei. Transformarea ei s-a desăvârșit după ce a făcut acest ritual. Și nu este singura. Cunosc multe cazuri și am auzit de și mai multe femei a căror viață s-a transformat complet după ce au curățat energetic trauma asta și au eliberat sufletele copiilor lor.

Se spune că după ce se face acest ritual sufletele copiilor avortați se transformă din călăi ai mamei în îngeri păzitori ai ei.

Dragele mele, din suflet vă spun: faceți ce trebuie făcut, i-ați omorât cândva, nu-i condamnați în continuare și nu vă mai condamnați pe voi. Ați făcut ce ați putut, ați suferit destul, iar acum aveți (eu cred cu tărie acest lucru pentru că am văzut miracolul cu ochii mei) șansa de a îndrepta, de a repara și a vă ierta.

Prin asta vă vindecați voi și vă vindecați copiii (toți!), împreună cu toate generațiile care vor veni.

Știu că articolul acesta este mult diferit de ceea ce scriu de obicei și foarte apropiat de dogmă, pe care am evitat-o, dar nu are legătură cu dogma. Este despre curățare energetică, atât de necesară. Și este despre credință adevărată, aceea care mută munții din loc.

Cred într-un Dumnezeu drept, a toate iertător și iubitor, și în om, ca manifestare a Sa. Dar mai cred și în efortul nostru, al fiecăruia în parte, de a ne vindeca, a ne ridica frecvența și a evolua către cine suntem de fapt.

Atunci când noi femeile ne vom vindeca și vom conștientiza ce înseamnă cu adevărat avortul, atunci când ne vom curăța și ne vom ierta pentru ceea ce a fost, pentru că Dumnezeul din noi ne iartă, problema principală este iertarea de sine, vom putea să ne exprimăm esența energiei feminine: prin iubire și iertare ne vom îndeplini rolul primordial – acela de a NAȘTE. Femeia este VIAȚĂ, nu moarte.

Noi, femeile, suntem cele care naștem generația următoare, Haideți să fie o generație sănătoasă, vindecată, curată. Copiii noștri să fie OAMENI și nimeni niciodată să nu treacă cu vederea o crimă, nimeni niciodată să nu mai considere că are drept de viață și de moarte asupra unui copilaș.

E în puterea noastră și e datoria noastră..

Poate ceea ce am scris te-a durut, dar durerea aceea este în tine zi de zi, ceas de ceas, rândurile astea doar au scos-o la suprafață..

Alege să cureți ce este de curățat, să ierți din suflet ce este de iertat, să vindeci această durere, să faci ceea ce trebuie. Poți face asta ACUM, doar alege să vindeci călăul din tine și să redevii o ființă vie.

Dă-ți voie să auzi în sfârșit micul strigăt mut din inima ta..

P.S. “Strigătul mut” (The Silent Scream) este un documentar în care este arătat un avort în derulare și de asemenea este numele unei întregi campanii împotriva avorturilor (se găsește pe youtube). Numele mi se pare de departe cel mai potrivit, de aceea l-am preluat.

Foto: Icoană pictată de Serghei Osipov, Samara, Rusia – el a aflat că mama sa a vrut inițial să îl avorteze și apoi s-a răzgândit. În timpul pictării icoanei a trecut printr-o depresie severă, iar când a terminat de pictat icoana s-a vindecat. În icoană, Iisus și Fecioara Maria țin în brațe și plâng un copil avortat.

 

 

 

 

 

 

Promisiunea

Promisiunea

În urma mai multor comentarii și mesaje primite, simt nevoia să împărtășesc o experiență personală cu voi. Nu prea fac asta, dar acum fac o excepție..

Și asta pentru că e vorba despre o minune.. Iar minunile trebuie împărtășite.

Clar suntem cu toții într-un proces de creștere spirituală, de trezire, de transcendere a vălului care ne-a ținut până acum captivi într-un joc imaginar, în condiția de victime în fața destinului implacabil.

Mulți dintre noi am început să îndrăznim să vedem dincolo de realitatea cunoscută și să ieșim din zona de fals confort. Ne-am asumat cea mai importantă, dar și grea, călătorie: cea către adevărații noi. Reîntoarcere, dacă vreți, sau creație..

Viața aceasta este în primul rând despre fiecare dintre noi, drumul este personal. Și totuși, interconectați fiind, nu putem să ignorăm drumurile celor din jurul nostru, suflete dragi, care pot alege același drum cu noi, pot să rămână unde sunt sau pot alege să o ia pe un cu totul alt drum.

Mulți au această problemă – au ajuns la un nivel de înțelegere, de lucru cu sine, care le schimbă atăt percepția asupra realității cât și vibrația. Nu mai rezonează cu cei dragi lor, și de multe ori trebuie chiar să decidă separarea (temporară, evident, pentru că în mod real nu suntem separați, toți suntem UNUL) drumurilor în viața aceasta, ceea ce evident este o lecție de acceptare a alegerii la nivel de suflet a fiecăruia.

Mulți se întreabă – ce pot face eu să o ajut pe mama, sau pe tatăl meu, sau pe soțul meu?

Putem să-i “creștem’ spiritual pe cei din jurul nostru?

Răspunsul este da, dar nu cu forța. Doar dacă aleg și ei.

Și o să vă împărtășesc o bucățică din povestea mea, deși nu prea fac asta. Dar simt că poate o să ajute cumva, cândva, pe cineva..

Viața mea este SF, aș putea să scriu o autobiografie de Oscar (evident după ecranizare), dar nu o voi scrie, pentru că acum când lucrurile au început să se așeze țin mult să-i protejez pe cei pe care am învățat în sfârșit să îi iubesc, așa cum merită și cum merit.

Mă voi referi aici la relația cu mama mea, pentru că ea are relevanță, nu că n-ar mai fi și altele, dar toate la timpul lor..

Am ales să vin pe acest pământ frumos într-o familie de oameni buni, suflete fantastice, dar înecate în mult prea multă frică și multe generații de suferință. Care suferință transformă oamenii, așa cum toți știm.

Cu mama nu am avut niciodată o conexiune reală, am asimilat de mică pe frică niște reguli clare și atât. Am preluat, ca toți copiii, inconștient, mult din bagajul de suferință al mamei. Nu m-am simțit iubită copil fiind, nu din vina părinților, ci pentru că în familia mea pe linie de generații întregi suferința blocase orice posibilitate de manifestare a iubirii. Iubirea era doar asigurarea hranei, frici, griji și mult, foarte mult control.

A venit la un moment dat zdruncinarea, momentul in care am realizat că nu este ok, pentru că tot ceea ce făceam era transmiterea acestui model găunos mai departe copilului meu. Și atunci am început lucrul cu mine, am săpat în cele mai întunecate unghere (care s-au dovedit mai întunecate decât aș fi putut vreodată să concep și câteodată chiar să duc), am trecut prin 6 ani de furie, revoltă, blamare, resemnare, iar furie, iar revoltă.. până când la un moment dat am renunțat.

Pe relație cu mama, ceea ce făceam era să încerc la nesfârșit să o schimb, să îi arăt eu adevărul, să o “cresc” spiritual. Evident ea bloca, eu mă frustram și prăpastia dintre noi creștea.

A urmat o perioadă de detașare totală (aparentă, pentru că în mod real relațiile cu părinții nu le poți rupe, așa cum nu poți rupe relațiile cu copiii). Efectiv (părea că) nu mă mai interesa.

Discuțiile noastre zilnice (din control, era musai să fie zilnice) erau: “Bună. Ce faci? – Bine, tu? – Bine. Vorbim mâine. Pa. – Pa.”. Atât. Ani de zile.

O viață.

A ajuns bolnavă fizic, nu putea merge, în depresie cruntă, și toate acestea făceau ca negativitatea și agresivitatea să fie la cote maxime, pentru că este un cerc vicios din care cu greu ieși. O condamnam pentru neputința ei și o pedepseam, mai mult sau mai puțin conștient, pentru faptul că nu se putea ridica.

Îi spusesem de mii de ori ce ar putea face pentru a-și ușura sufletul, dar nimic.. Simțeam că după câte făcusem (și am făcut) nu mai pot să car, așa că alesesem să mă detașez (sau așa credeam eu..).

Până într-o zi binecuvântată, când m-am trezit, m-am dat jos din pat și mi-am zis “Ok, nu vrea, o iau pe sus!”. Am sunat-o și i-am spus că o iau eu personal, o duc să facă ce era de făcut, merg cu ea de mână până la sfârșit. Știam că nu e ok să iei omul pe sus, dar am simțit că trebuie s-o fac.

Și atunci s-a întâmplat MINUNEA. Pentru că este o minune.

Deși eram pregătită, nu a trebuit să o iau pe sus. Când a venit ziua în care trebuia să facem ce stabilisem, m-a sunat și mi-a spus să stau liniștită, că s-a dus singură (om care nu putea merge, a luat tramvaiul și s-a dus singură).

A făcut TOT singură. Și credeți-mă, n-a fost ușor.

De ce? Pentru că a simțit în sfârșit că îmi pasă (mie și celorlalți din familie, evident). A simțit iubire. Și atunci s-a ridicat (credeți-mă, în al 12-lea ceas) și a ales să lupte. Sufletul ei s-a eliberat de povara neputinței.

Acum, mama este veselă, fericită, fizic i-au dispărut durerile, îi încurajează pe cei din jur, din cea mai negativă persoană pe care o cunoșteam a devenit cea mai pozitivă, motivațională de-a dreptul, vorbim cu orele la telefon, despre lucruri care contează cu adevărat, știe cât o iubesc și știu cât mă iubește.

Ne-am vindecat. Una pe alta. Prin iubire.

Eu fără ea nu aș fi putut, la fel cum nici ea nu a putut fără mine.

Dacă nu aș fi trăit eu personal povestea asta, nu aș fi crezut. Dar am trăit-o.

Și am înțeles că DA, putem să îi “creștem spiritual” pe cei pe care îi iubim, dându-ne voie să îi iubim, iertându-i și cerându-le iertare, asumându-ne absolut tot în viața noastră fără să-i învinovățim pe ei și făcând TOT pentru ei.

Dar aici, mare grijă: dacă un om este bolnav, nu îți dovedești iubirea față de el îngropându-l în statutul de victimă. MILA este cea mai periculoasă. Mila ucide. Respectă-i drumul ales și ai încredere că este suficient de puternic să iasă singur, să conștientizeze, să se transforme.

Tu doar iubește-l.

Și nu-l lăsa. Nu renunța. Nu fugi.

Și dacă alege să plece, fii alături de el și iubește-l, respectându-i decizia.

Suntem aici împreună și crucile noastre sunt atât de întrepătrunse. Începând noi procesul nostru de vindecare, automat îi transformăm și pe ceilalți, care în procesul lor de vindecare vor desăvârși vindecarea noastră. Pentru că în general avem răni comune, de-asta jucăm în același film.

Nu există pe lumea asta oameni răi. Există doar copii care au suferit prea mult. Și care nu au știut ce altceva să facă decât să se transforme în adulți care atacă și lovesc la rândul lor.

Nu există sentiment mai înălțător, expansiune spirituală mai mare decât să reușești să ajungi să-ți ierți și să-ți iubești agresorul. Din nou, din experiență vă spun, nu din cărți.

Nu există cuvinte care să descrie starea în care îi mulțumești lui Dumnezeu pentru existența agresorului tău, pentru că dacă nu ar fi fost el tu nu ai fi simțit niciodată bucuria vindecării.

Și îi mulțumești.

Și realizezi că nu ai ce să-i ierți, că el a fost binecuvântarea cea mai mare a vieții tale.

Și îl iubești pentru darul lui.

Și te iubești pe tine că ai primit darul lui și l-ai înțeles.

Și te vindeci.

Pentru că vă vindecați unul pe altul.

În același timp.

Pentru că undeva, cândva tu și cel care te-a rănit v-ați strâns în brațe și ați hotărât ca, oricât de greu ar fi, nici unul dintre voi să nu-l lase vreodată pe celălalt. Sunteți două fețe ale aceleiași monede. Sunteți UNUL.

Și v-ați ținut PROMISIUNEA.

 

Sursă foto: https://i.pinimg.com/736x/63/18/86/6318866d9c76435160468358162cd3a4–mother-daughter-art-mother-and-child.jpg

 

 

 

 

 

 

Picarea fisei – comunicare importantă despre Apocalipsă

Picarea fisei – comunicare importantă despre Apocalipsă

Continuăm seria canalizărilor venite de la entitatea excentrică care m-a abordat zilele trecute.

În comunicarea de astăzi ea are câte ceva de transmis despre Apocalipsă, programată după cum știți pe 23 septembrie, anul acesta pică într-o sâmbătă, să se bucure tot creștinu’ în voie la grătar, fără să afecteze cu nimic programul de muncă.

“Băi fraților, apocalipsa înseamnă “revelație”. Adicătelea vă pică fisa. Se aprinde beculețu’. AHA moment. Houston, we have a problem!

De eoni încoace tot Multiversu’ așteaptă cu sufletul la gură să vă treziți fraților odată, sunteți ultimii care mai credeți în moarte, ultimii care vă omorâți între voi, omorâți alte creaturi de pe lângă voi, pe scurt ultimii fraie.. preaiubiți.

Vi s-au dat nenumărate brânciuri, vi s-a dat de înțeles subtil, după care pe față, după care vi s-au făcut scheme, diagrame și grafice, nimic! În pana noastră, s-a decis că e momentul să vă pice și vouă fisa.

Ce vă stresați atât, băi fraților? Ok, e frica de moarte. Vedeți voi cărămida aia de acolo de sus? În orice moment ea poate ateriza în capul vostru și gata, într-o secundă cântați la harpă. Deci de unde stresul ăsta?

Repet, sunteți ultimii care mai cred că mor și ajung în Rai sau în Iad. Am stabilit, Universu’ vă dă dreptate și dacă voi credeți că ajungeți în Iad, fix asta o să experimentați. Și dacă pentru unu’ Iadul înseamnă cazan cu smoală, fix acolo va ateriza. Dacă pentru altu’ Iadul înseamnă teme eterne la trigonometrie, să te ții sinusuri și cosinusuri…

Nu-mi place să fiu eu ăla care vă dă vești proaste, dar sunteți de ceva timp în plină apocalipsă. Că rezistați la trezire și schimbare cu stoicismul vostru caracteristic, e altă treabă. 

Lumea voastră se schimbă. Că unii vor, că unii nu vor, lumea voastră se schimbă. Nu de alta, da’ ne-am săturat, în puii noștri.. Stăm și ne uităm la voi, ne mai crucim un pic, iar ne uităm.. 

Apocalipsa e momentul ăla (poate ultimul… haha, scuze, nu m-am putut abține) în care vă prindeți de tot ce puteați să faceți dar n-ați făcut. O să vi se deruleze prin fața ochilor toate citatele din Paler, Shakespeare și Jung care au circulat în ultimii ani pe facebook și brusc o să le pricepeți pe toate. Pe scurt, fuck!

Dar fiți calmi, acum e doar începutul..

Apocalipsa e în primul rând personală, adică tu Petronela îți vei da seama de niște lucruri, și pe măsură ce mai mulți Petronei se prind, se face un salt de conștiință și umanitatea scapă de toate ideile proaste pe care și le-a băgat singură, din plictiseală, în cap. 

E ceva de speriat în asta? Nuuu..

Acum, sunt câte unii care au început să se prindă de ceva vreme, dar sunt băi nene câte unii care n-or să se prindă decât când o să le pice muntele în cap, sau când se vor trezi cu patul în mijlocul oceanului. Pe bune, ziceți și voi, e vina noastră?

Curg apele pe noi de cât ne-am chinuit să vă trezim, na, câteodată mai e nevoie și de o curățenie generală.

Acum, pe liber arbitru, aveți două variante: fie începeți să vă miorlăiți în stilul caracteristic și să leșinați de zece ori pe zi de frică, fie vă prindeți și voi în al enșpelea ceas că e momentul să vă conștientizați puterea interioară și să observați cu surprindere că imaginea de victimă nu vă mai prinde, indiferent de câte filtre aplicați pe poza de profil.

Destinația finală a drumului: transcenderea fricii de moarte. Tananana! Eliberarea.

Ce penele noastre e așa de nasol să se schimbe lumea asta pe care ați făcut-o voi? Vă place? E mișto?

Reptilienii sunt rugați să nu răspundă. Mulțumim.

Ce harpa mea vă cramponați atât de o realitate evident mizerabilă, inechitabilă, oribilă pe alocuri? Dați-i drumul! Aveți încredere că o să se curețe tot ce e mucegăit și o să rămână ce trebuie să rămână.

Aaaaa, vă e frică să nu fiți tocmai voi mucegaiul?? Aha, în cazul ăsta faceți ceva să nu existe vreo șansă să fiți confundați cu mucegaiul. Că altfel, ghici ce, Cif și Domestos vor acționa la greu..

Reveniți-vă odată, bă preaiubiților, și conștientizați că atrageți fix pe frecvența pe care emiteți. Stați ca șobolanii în frică, veți atrage situații de panică. Totul e în mintea voastră, fiecare o să-și trăiască apocalipsa lui.

În fine, deocamdată atât, vă pup!

Ne vedem curând!

(hahaha, făceam doar mișto, nu ne vedem așa curând.. Hai, reveniți-vă din leșin….)”

Aceasta a fost comunicarea.. Ne auzim duminică!

😉

 

 

 

Hai cu garoafa!

Hai cu garoafa!

Am primit astăzi o comunicare de la o entitate de lumină mai excentrică. Mai jos vă redau informația transmisă în cadrul acestui channeling, este misiunea mea să v-o transmit. În principiu ce încearcă toate armatele arcturiene, siriusiene, pleiadiene etc. să ne zică, da’ neam dacă ne intră ceva în cap, este:

“Băi fraților, lucrurile sunt simple: treziți-vă-n pana noastră odată! V-am trimis profeți, v-am trimis maeștri, v-am trimis preoți, v-am trimis sfinți.. Câte puii noștri vă mai trebuie să vă treziți odată și să vă apucați de treabă??

Nu, prin treabă nu ne referim la plimbatul hârtiilor, asfaltatul șoselelor (haha, scuze, nu ne-am putut abține..), vopsitul pereților sau elaborarea rapoartelor financiare corporatiste, alea de sunteți obligați să le faceți, că fie n-ați învățat carte când erați mici fie ați învățat prea multă, rezultatul fiind comparabil..

Nuuu!! Prin treabă ne referim la misiunea voastră, ce vrea mușchiul sufletului vostru în interior să facă, da’ ceva mai creativ, ceva care vă face pe voi fericiți, ceva ce abia așteptați să faceți, de vă tresaltă cămeșa pe voi de entuziasm!! 

Nu, statul pe canapea nu pare să fie, dar încercați-l următorii 40 de ani și cine știe, poate asta era, voi fiind pesemne niște suflete mai… contemplative..

Așa… Acum cu karma..

Pana noastră!! (chiar se potrivește) Faceți ceva, e evident ce: reglați relațiile cu mama, tata, frați, surori.. Sunteți ofticați pe ei? Ei sunt ofticați pe voi? Luați naibii trei garoafe și reglați odată. De preferat să nu așteptați să luați două..

Ok, v-au făcut aia și aia și ailaltă.. Groaznic!!!!! Dar voi, dacă ați fi băieți dăștepți v-ați prinde și voi în 2017-lea ceas că-n puii noștri voi i-ați ales să mișune, uneori chiar să colcăie pe lângă voi cu un SCOP!!! Vedeți naiba care-i scopu’ și gata.

Pricepeți odată că n-are nimeni ceva cu voi, în afară de voi.. Iertați în pana noastră tot ce v-au făcut (se poate) sau cereți-vă iertare, dacă vreți o să puteți, hai cu intenția!

Că v-a fost nașpa știm, se numește accelerare de karmă, v-ați asumat că v-ați crezut șmecheri, acum puneți mâna și treziți-vă.

Băi fraților, se poate! Alții au făcut-o, n-oți fi voi fraierii fraierilor multiversului ăstuia..

Vedeți? Gata cu karma pe familie.. Trecem la atașamente (legate de altfel, că na, toate-s legate)..

Aș zice “băi, mânca-v-aș” dar sună prost rău…

Reformulez…

Preaiubiților, ce penele noastre vedeți voi în lumea voastră să fie veșnice? Nimiiiiiiic.. Nimic nu e veșnic. Nici alea bune, da’ nici alea rele.. Nici bogăția, da’ nici sărăcia.. Nu vi se pare o veste bună?

Ok, n-aveți bani să treceți strada.. Băi nene, nu vă cred! Ceva ceva poți face să nu mori de foame. Deci ești ok. Când o să crezi că poți face mai mult, poate chiar să-ți iei un croissant, o să reușești chiar și asta..

Și uite-așa, ușor ușor ajungi cu milioanele în cont.

Eeh, să te ții atunci stres! La fel de ușor cumpărând tone de croissante, na că dispar milioanele și revii la o pâne de un leu.. Așa, și? Azi poți să ai, mâine să n-ai. Azi poți să n-ai, mâine să ai. Totul e în capul tău.

Dacă tu crezi că nu poți, Universul vine și e de acord cu tine, că doar nu contrazici nebunu’.

Deci ideea e că poți, frate, că nu ești tu mai defect decât vecinu’ cu Porsche.. Singura diferență între tine și el e că el știe că poate, iar tu știi că nu poți. Atât. Schimbă-ți în pana mea modul de gândire și o să vezi că merge.

Acum, trecem pe relații.. Te-a părăsit Gigica. Pff, nașpa. Pune naiba mâna și prinde-te ce anume din tine a făcut-o p-aia să plece, mai ales ce anume a atras-o din prima, așa defectă cum sigur ți se pare acum că era, mergi încă o dată la mama și tata cu garoafe că p-acolo e problema, patternuri in relații bla bla, te prinzi că ești băiat deștept, sunt mii de citate pe facebook, și gata.

Îți identifici patternurile din relațiile disfuncționale din copilărie, mai dai încă o tură cu garoafe, inclusiv pe la Gigica, și gata!!! Te-ai vindecat și de atașamentele emoționale.

Buuun! Am echilibrat karma, am eliminat atașamentele..

Știu, o să ziceți că acum muriți.. Nuuu, băh.. Acum riscați să trăiți și voi, în penele voastre..

Băi fraților, noi din lumea asta de dincolo sincer vă spunem: ni s-a luat de miorlăiala voastră permanentă! Băi nene, da’ reveniți-vă odată! Ce puii noștri de co-creatori sunteți voi? Deja tot Multiversu’ se simte jenat..

Hai trezirea că avem treabă!”

Aceasta a fost prima parte a comunicării. Simt că vor urma și alte părți, probabil detalieri, entitatea de lumină are multe să ne transmită, nu toate pot fi redate mot a mot, după cum vă puteți imagina, voi folosi variante cenzurate, pentru ca și copiii sub 18 ani să aibă acces la informație.

Între timp, hai cu garoafa, fraților!