Băiețelul și Luna

Băiețelul și Luna

Era o poveste cu un băiețel, care noapte de noapte privea Luna. Frumoasă, misterioasă, fierbinte învăluit în rece, îl fascina.. Atât de tare își dorea băiețelul Luna, era tot ce vroia pe lumea asta..

Dar oare ce face băiețelul cu Luna, dacă o primește?

Este parte din natura umană să ne dorim.. Lucruri, oameni, experiențe.. Și după ce ne-am dorit poate o viață întreagă ceva anume, cândva, printr-un cataclism inexplicabil al Universului, primim exact ce ne doream..

Ce facem atunci?

Ca regulă umană stupidă, fie nu vedem ceea ce am primit, pentru că suntem mult prea ocupați și obișnuiți cu căutarea, încât nu observăm că ceea ce am căutat cu atâta disperare o viață este chiar lângă noi.

Sau vedem, știm, simțim că tot ceea ce am căutat ne-a găsit, iar în secunda următoare începe munca intensă și la fel de istovitoare de a alunga, a respinge, a distruge darul primit.

Pentru că da, ce face băiețelul cu Luna, dacă o primește?

Ne dorim atât de multe. Relații, evenimente, lucruri.. Dar oare câți dintre noi au fantasticul curaj ca, atunci când o minune le aduce ceea ce își doreau, să recunoască, să prețuiască, să muncească pentru a păstra darul? Oare câți simțim că merităm ceea ce atât de mult ne dorim? Oare câți ne simțim capabili să ne asumăm total, să investim tot ceea ce suntem în visul nostru?

Nicăieri nu se vede acest adevăr mai mult decât în relații. De ce să riști să dai o șansă iubirii, să riști tot, cu orice preț, când poți să continui la nesfârșit să crezi că toți bărbații sunt porci? De ce să lași partea ta frumoasă, loială, sufletul, să preia conducerea vieții tale când întâlnești o femeie specială, când poți să-ți petreci toată viața când cu una, când cu alta, pentru că “toate sunt niște curve”?

De multe ori, viața ne scoate în cale oamenii aceia despre care nu am crezut niciodată că pot exista altundeva decât în vis.. Câți oare dintre noi avem curajul de a-i vedea? De a-i lăsa să intre? De a crede în ei și în noi?

Îi vedem, îi lăsăm să se apropie, credem în ei exact atât cât ne vedem pe noi, intrăm în noi și credem în noi.

Confortul de a trăi în continuare povestea atât de bine știută, comodă, că viața e făcută să căutăm la nesfârșit ceva în care oricum nu credem este mult mai mare, pentru că imediat ce avem fie și pentru o secundă ceea ce întotdeauna am dorit, apare frica de pierdere. Pentru că dacă pierzi, pierzi tot, inclusiv visul. Asta e frica maximă.

Dar te-ai gândit vreodată că poți să și câștigi tot? Cu efort, cu sacrificiu, cu durere, dar poți..

Mai mult decât orice, cu CURAJ.

Cât de greu îi e omului să aibă curajul de a accepta împlinirea visului.. Ce risc enorm pentru viața lui. Cât de greu ne este să primim.. Suntem atât de obișnuiți să ne dorim, să sperăm, să alergăm după himere..

Pentru că da, ce face băiețelul cu Luna, dacă o primește?

Foto: http://img14.deviantart.net/347e/i/2004/339/a/1/boy_and_the_moon_by_mming.jpg

 

 

Tu, eu.. Mai ții minte?

Tu, eu.. Mai ții minte?

Ești fericit? Te simți bine, nu?? Se vede frumos de-acolo de la Tine?

SPUNE-MI! SE VEDE??

Tu nu te ții de cuvânt.. Niciodată! Mi-ai promis nemurirea, mi-ai promis fericirea, mi-ai promis iubirea, mi-ai promis că nu mă vei părăsi niciodată. Așa ai zis, îmi amintesc și acum ziua aia blestemată în care am plecat.. În care m-ai gonit.. În care m-ai rupt și m-ai aruncat ca pe un dinte stricat..

Și eu? Eu ca proasta te-am crezut! Te-am crezut când ai spus că vom fi tot timpul împreună, eu și Tu.. În tâmpenia mea atunci simțeam că nimic și nimeni nu ne va despărți, pentru că eu eram Tu și Tu erai eu.

Și Te-am crezut când mi-ai spus să sar. Și am sărit!

Dar nu ai catadicsit să îmi spui nimic, nu mi-ai spus că mă vor sfâșia, că vor rupe bucăți din mine, că mă vor târî în cel mai negru noroi, că îmi vor ucide pe rând mintea, inima, sufletul, spiritul..

Nu mi-ai spus nimic. Ai tăcut ca un laș și mi-ai lăsat povara lumii pe umeri. Și am dus-o. Fetiță fiind, m-au strivit. Cumva am supraviețuit, ciuntită și însângerată. Fată fiind, m-au făcut să îngrop tot ceea ce eram, pentru a le face pe plac. Și totuși am mers mai departe. Femeie fiind, mi-au anihilat și ultima fărâmă de candoare. Și uite-mă. Sunt totuși aici.

Și urlu la tine într-o ultimă întrebare: EȘTI FERICIT??

Te ascunzi.. Normal. Te înțeleg..

Dar știi că nu Te poți ascunde la nesfârșit..

Urlu, zbier, dar știu că nu are sens. Degeaba…

Tu ești eu și eu sunt Tu. Cu cine să mă cert, pe cine să blestem?

Cel mai mult Te urăsc pentru că nu pot să Te urăsc fără să mă urăsc pe mine. Și știu.. simt.. cu cât Te urăsc mai mult cu atât noroiul crește. În ultima săptămână a crescut de la nivelul genunchilor până la gât. Atât de mult Te-am urât.

Și oricât de mult aș vrea să continui să Te urăsc, știi ce?

Nu mai pot..

Chiar nu mai pot..

RENUNȚ.

Știi, în ultima vreme au început să îmi revină flash-uri cu mine și cu Tine; cum eram noi înainte. Înainte să sar.

Încet încet parcă încep să-mi amintesc câte ceva, prin ceață, dincolo de minciunile lor, de programele lor, de religiile lor, de preoții lor, de vălul lor. Flash-urile astea au început de ceva vreme, dar Te uram atât de mult…

Dar, uite, acum că am renunțat să Te urăsc, îți spun, deși nu-Ți datorez nimic în afară de viața asta mizerabilă, să știi că am început să-mi amintesc.. cum mă țineai în brațe, cum mă mângâiai, cum mă încălzeai, cum îmi povesteai cum m-ai făcut..

Ah, asta era povestea mea preferată! Când îmi spuneai cum ai cules o rază din Tine, ai suflat spre ea și m-ai creat exact așa cum sunt, perfectă, întreagă, frumoasă.

Și îmi spuneai că niciodată nu o să pleci de lângă mine, pentru că fără mine Tu nu exiști, ești defect, ciunt, neterminat. Și eram atât de fericită! Și Te iubeam atât de mult!

Dar pe urmă ai venit cu jocul ăsta stupid și crud. Acum îmi amintesc cât de amuzant mi se părea. Și cât sens avea, când mă țineai Tu în brațe. Și am zis DA. Mă simțeam atât de puternică, cu Tine și pentru Tine puteam să fac orice, să înfrunt cel mai negru iad, convinsă că-mi voi regăsi drumul spre Tine.

Atât de mult Te iubeam. Atât de mult credeam în Tine. Atât de mult credeam în mine.

Offff, parcă încep să-mi amintesc..

Offf, vezi Tu, eu n-am știut că iadul e atât de negru; n-am știut că durerea e atât de mare. N-am știut că o să mă lași atât de singură.

Iar acum, că am decis că nu mai vreau să Te urăsc, recunosc, întotdeauna m-am întrebat cum de am reușit să rămân vie, să mă ridic de atâtea ori, să merg mai departe cu încăpățânarea mea nebună…

Offf, cred că încep să înnebunesc..Se poate să fi fost atât de oarbă? Se poate să fi fost lângă mine tot timpul ăsta blestemat? Se poate să mă fi ținut totuși de mână dar eu să nu vreau să simt atingerea Ta?

Oare înnebunesc sau m-am îmbolnăvit? Simt niște furnicături care îmi umplu tot corpul, îmi simt tot sângele cum fierbe, fiecare celulă cum se agită, fiecare fir de păr cum se ridică pe mine….

O fi oare….? Nu, nu se poate.. Și totuși..

E un sentiment ciudat, de-a dreptul înspăimântător, inima stă să îmi iasă din piept..

Da, după atâta timp, după o viață întreagă simt.. IUBIRE. Da, nu știu cum știu, nu m-a învățat nimeni, dar sunt sigură că asta simt.

Iubire. Și bucurie. Și recunoștință.

Acum simt că fiecare lovitură de palmă a fost o treaptă, fiecare rană un dar, fiecare bucată de carne ruptă din mine o binecuvântare, pentru că ACUM este prima oară când văd cine sunt eu de fapt.

Și știi ceva? Pentru prima oară nu mă mai doare.

Și pentru prima oară îmi este atât de clar DE CE.

Ții minte cum îmi spuneai tot timpul că eu sunt Tu? Ei bine, da, e fix stilul meu să nu cred pe nimeni pe cuvânt, nici chiar pe Tine.. A trebuit să descopăr eu asta. Pfff.. Puteam să te cred pe cuvânt, dar nu.. Am avut nevoie de confirmarea puterii mele interioare, a “Tine”-lui din mine.

Și da, acum Te simt cu toată ființa mea. Și Te iubesc. Și mă iubesc. Și sunt atât de fericită!

Mai stau un pic pe aici, că acum că am început să-mi amintesc, îmi amintesc că mi-ai promis și Cerul și Pământul și toate universurile, ale mele sunt toate! Cred că a venit momentul să le revendic, ce zici?

Mai stau puțin, dar pune totuși de cafea.

Vin ACASĂ!

Sursă foto: http://img05.deviantart.net/5234/i/2016/013/c/1/yin_and_yang_wallpaper_by_jojoesart-d9ntq8k.jpg

 

 

Dimensiunea transcedentală a șoriciului pe relație cu eternul feminin..

Dimensiunea transcedentală a șoriciului pe relație cu eternul feminin..

Mie îmi place internetul.. Sursă de informație de toate felurile, fiecare cu ce rezonează, ba ultima nuanță de ojă, ba fizica cuantică, ba ultima manea compusă de Guță, ba live-uri cu ascensiunea, bătălii în astral, găsești de toate.. De altfel de-aia sunt p’aici, mă bag și eu în seamă în cadru mai mult sau mai puțin organizat..

Am remarcat de ceva vreme apariția unor pagini/bloguri/chestii cu diverse teme, ce abordează teme de larg interes din perspective care să asigure succesul la diverse categorii, dar în special adresate femeilor, identificate în urma studiilor intense ca cele mai generoase furnizoare de like-uri.

În prima parte ne vom ocupa de subspecia bărbaților cu suflet de femeie:

Sunt niște băieți (nu par gay), sigur îi știți, nu dăm nume, care scriu lacrimogeno-telenovelistic tot ceea ce o femeie are nevoie să audă ca să se simtă bine, întărită în concluzia ei că toți bărbații e niște porci, dar uite, o dată la câteva sute de pagini de facebook mai apare și unu’ cu șorici mai diferit, pe care la prima adulmecare poți să-l bănuiești chiar de apartenența la specia umană.

Mamă, și le scriu băieții ăștia… poți să juri că au experimentat orgasmul vaginal, nu alta.. Cum tu, femeio, ești fantastică, ireală, senzațională, dar neapreciată în lumea asta de n-2 bărbați porci (știm deja care-s ăia doi) și cum tu, femeio singură, ești singură că ești șmecheră, și n-ai nevoie în viața ta de șorici, și chiar dacă oftezi prelung uitându-te la perna goală, mai citești o dată articolul nonporcului și brusc te simți înțeleasă, iubită, respectată..

Nu, nu-ți pune întrebarea “da’ oare de ce atâta șorici rezonează cu pielea mea catifelata?”.. Nu, clar tu ești doar o panseluță rătăcită întâmplător într-o troacă, evident să faci lumină în jurul tău.. Nu are nici un sens să te gândești că poate nu ești așa angelică, nah, ne atragem pe rezonanță, și o fi vreo rezonanță și la tine cu șoriciul, mai ales dacă nu e Crăciunul..

Nu, nu-ți pune întrebarea “da’ de ce m-a părăsit chiar și ultimul șorici?” – e clar că n-a mai rezistat la iubirea necondiționată emanată prin toți porii tăi suavi, tu de pe nivelul de frecvență al serafimilor cumva printr-o glumă ușor exagerată a destinului l-ai atras fix pe Ghiță, nenorocitul care “te-a făcut să suferi”. Că da, întotdeauna el te face să suferi.

Da’ și când o veni Ignatul..

Ok, e clar că băieții ăștia au găsit soluția genială de a-și umple serile de sâmbătă seară, chiar sunt deștepți, îmi imaginez că fanele leșină uniform accelerat în paturile lor, ei fiind niște profund cunoscători ai psihologiei (de victimă) feminine, clar capabili să înțeleagă o femeie mult mai bine decât va reuși ea vreodată.

(plus, să nu uităm, cei doi sunt singurii bărbați care pot discuta în cunoștință de cauză despre intensitatea, durata și frecvența orgasmului vaginal, pe care reușesc să îl acceseze prin conectarea la excesul feminin din ei..)

În același registru, există pagini androgine (suspectez niște feministe) în română sau mai mult în engleză care dezbat într-un stil la fel de lacrimogen fix aceleași aspecte, dar măcar venind de la niște suflete de femeie în trupuri de femeie sunt mai comestibile..

Analizăm la întâmplare câteva teme preferate care se repetă obsesiv:

“Oricât ai regreta acum, când ai plecat eu am închis ușa definitiv..” – asta înseamnă în traducere liberă că Gigelul a plecat iar ea încă suspină, trasând săgeți cu vopsea fluorescentă de la metrou până în dreptul ușii de la intrare larg deschise, tapând pereții stației de metrou a Gigelului cu noul număr de telefon (că pe ăla vechi l-a blocat într-un acces de 3 secunde de mândrie) și se oftică zilnic studiindu-i profilul de facebook.

Dacă ar fi un dialog ar fi:

“EA: – Aha, nenorocitule, acum mă vrei înapoi, normal….

EL- Ăăăăă, nuu….

EA – Nu mai insista, e inutil, eu sunt o femeie puternică și am închis ușa! Totul s-a terminat!

EL – Ok.

EA – Termină cu hărțuiala astaaa!!!!!”

O altă temă oftătoare: “M-am săturat să cred în oameni și să fiu dezamăgită” – tradus, eu sunt un îngeraș care crede numai în bine și face numai bine și este numai bine, dar oamenii răi și cruzi și în principiu nașpa mă dezamăgesc.. Da’ de ce oare iubire te tot dezamăgesc oamenii? În primul rând, de ce-ți apar în cale? În al doilea rând, mai lasă așteptările, că nu e nimeni obligat să-ți livreze nimic..

Favorita mea este (cred că sunt și cărți cu titlul ăsta) “FEMEI CARE IUBESC PREA MULT”.. Pfffff, asta e cea mai tare. Cum ele iubesc prea mult și singurul lor defect pe lumea asta e că-și revarsă iubirea necondiționată (?!) peste toată omenirea, da’ nimeni nu le apreciază, și doar destinul nefericit, zeii, cineva acolo sus, le repartizează constant hălci de diverse dimensiuni, consistențe și arome de șorici de cea mai înaltă calitate.

Pentru că da, ele iubesc PREA MULT. Aici greșesc fatal.

Și cum am o curiozitate morbidă, recunosc, mă întreb și io, da’ cum o fi să iubești PREA MULT? Adică, știe cineva cam care e măsura corectă?

Ca să revenim la lucruri serioase, în iubire nu există PREA MULT și PREA PUȚIN. Iubirea există sau nu există. De fapt, iubirea există peste tot, doar blocajele noastre ne împiedică să o accesăm aicili-șa, pe Pământ.

Așadar, dacă ți se pare că iubești prea mult, înseamnă că nu iubești deloc, pentru că dacă tot aștepți ceva în schimb se numește condiționare. Nu e cool.

Și revin și eu cu o temă de-a mea obsesivă, recunosc, dar este atât de important de conștientizat..

Dacă ești într-o relație cu oricine, indiferent de tipul relației, și nu ești mulțumit(ă) de persoana de lângă tine, nu te mai uita la el/ea. Uită-te la tine. Tot ce nu-ți place la el e de fapt în tine.

Învață să-ți pui întrebarea “de ce din toată specia umană fix ăsta doarme lângă mine în pat?”. Ce îți arată el? Ce te învață el? Când v-ați întâlnit prima oară nu era tot el? Nu cumva l-ai văzut dar salvatoarea din tine s-a simțit capabilă să-l schimbe?

Că deh, iubirea transformă..

Da, iubirea transformă, dar te transformă doar pe tine. Pe celălalt doar dacă permite sau vrea el. Sau doar dacă ești pe frecvența iubirii necondiționate, atunci da, transformi totul în jurul tău, dar chiar și atunci ceilalți au întotdeauna opțiunea de a alege să se îndepărteze. Pentru că dacă nu aleg să se transforme, nu vor mai rezona cu tine.

Dar cât de necondiționată e iubirea ta când principala ta preocupare e să-l transformi forțat pe cel de lângă tine în ceea ce vrei tu?

Atragi agresori (de orice fel) în viața ta? Nu te mai victimiza.. Atragi mincinoși în viața ta? Nu mai te minți singură.. Atragi infideli în viața ta? Valorizează-te..  Atragi închiși emoțional în viața ta? Deschide-te tu emoțional.. Atragi abandon în viața ta? Regăsește-te tu pe tine.. Atragi respingere în viața ta? Iubește-te..

Varianta scurtă: atragi șorici în viața ta? Nu mai guița…

P.S. E perfect valabil și pentru eternul masculin, chiar dacă mai puțin oftător…

 

 

 

Latest news: siriusieni, draconieni, reptilieni și Puterea Chiombirii..

Latest news: siriusieni, draconieni, reptilieni și Puterea Chiombirii..

După o îndelungată perioadă de post și rugăciune, se cuvine să ne punem la curent cu ultimele știri din planul astral, angelic, galactic și intergalactic. La capitolul intergalactic e clar, Barcelona a câștigat meciul cu .. unii și din câte am înțeles a dat 6 goluri; poate mă înșel, nu am studiat în amănunt problema, că eram ocupată cu reptilienii și draconienii…

Am aflat (ca de obicei ultima) că pe 18 februarie a fost o bătălie finală (?!) între Siriusieni și alianța Draco pe cerul Terrei, după care, în mod evident întâmplător și fără nici o legătură cu Draco, a venit Braco, un Gigel guru croat să se uite la noi..

Detaliem cele două evenimente epocale..

În primul rând bătălia finală – care a fost deja, nu am văzut nicăieri scorul, dacă aveți careva rezultatele spuneți-mi și mie să nu mă stresez inutil cu creșteri spirituale când nu mai e cazul..

Cică un Gigel pe numele adevărat Corey Goode (un fel de binele miezului sau miezul binelui, în traducere liberă, supermetaforă de nume ce are) ne-a anunțat că pe 18 februarie Alianța SSP (Programul Spațial Secret – un pic mai puțin secret acum..) se va bate în suliți cu Draconienii și Reptilienii, mizerabilii care controlează Pământul, pe care Dumnezeu cel Omnipotent, Omniprezent și Omniscient se chinuie intens de atâta amar de vreme să îi anihileze, dar se pare că nu reușește neam, de unde și nevoie disperată de sprijinul nostru..

Nu știu ce ați făcut pe 18, eu personal am stat pe Intercontinental scrutând zarea să nu ratez navele extraterestre. A zis așa Binele Miezului. Nu le-am văzut, este normal, probabil că fie am ratat eu momentul fie vibrația mea era alterată de ecranul laptopului pe care țineam mână, conform instrucțiunilor, pentru a trimite energia pozitivă către Binele Miezului și Alianța Intergalactică, aflată în directa conducere a lui Dumnezeu cel Omnipotent, Omniprezent și Omniscient, care avea nevoie disperată de ajutorul meu.

Acum, nu mi-e clar dacă wifi-ul era corespunzător pe Intercontinental, sper ca Dumnezeu cel Omnipotent, Omniprezent și Omniscient să fi primit ajutorul meu, dar nu sunt sigură…

Deocamdată nu știu cine a câștigat bătălia finală, s-ar putea ca umanitatea să fi dispărut deja și eu încă să nu știu, mă anunțați dacă știți mai multe..

Aaa, încă ceva, toate astea sunt relatate de persoane de maximă încredere, de mult integrate în 5D, daa… ați ghicit, în 5D-ul ăla în care nu există dualitate, bine, rău, chestii… 😉 Se pare că în 5D nu există dualitatea doar se bat ca chiorii Draconieni cu ființe din 6D (mă întreb cum se văd unii pe alții, dar nah, asta face bătălia mult mai cool îmi imaginez…).

Într-o altă ordine de idei, o altă întâmplare care mi-a atras atenția este vizita epocală, exact acum când umblă din ce în ce mai multe zvonuri despre A Doua Venire (hmm.. întâmplător…) a lui Braco, un Gigi guru croat cu puteri miraculoase, printre care se remarcă privirea blajină.

Cică are un talent incredibil de a transmite prin privirea lui blajină energia solară.. Cică peste 3200 de oameni au fost prezenți la evenimentul “Puterea Tăcerii” pentru a se uita Braco la ei. S-a uitat la ei de vreo 20.000 euro.

Este clară supremația croată la capitolul gigisme gurice, am mai întâlnit în România diverse calități mai mult sau mai puțin unice, dar așa ceva.. Ok, ai noștri de obicei susțin că transferă cunoaștere, Duh Sfânt, inițieri fie prin niște maimuțăreli în jurul ucenicului, fie printr-o noapte arzătoare în jurul ucenicei, dar deocamdată nici un Gigi autohton nu a ajuns la asemenea nivel spiritual..

Am vrut să merg, dar mi-a fost teamă… Îmi tot răsunau în cap poveștile din copilărie cu Făt Frumos care se uită la Ileana Cosânzeana și rămâne grea… Hmm… De gurii autohtoni te mai protejezi cu măsuri contraceptive clasice, da’ de ăsta-i greu…. Nu m-am riscat.. Plus, gena privirii ăleia blajine pare dominantă…

Dar, de când am auzit, puțin frustrată recunosc, am vrut să verific “ce are el și nu am io”, și să știți că și eu pot. Mă gândesc să organizez un eveniment pe Lia Manoliu, preț de intrare modic, ce sunt până la urmă 100 de euro în 5D?!, și mă uit și eu.. Am o ușoară miopie, ceea ce suspectez și la el de altfel, dar asta nu face decât să potențeze intensitatea energiei solare transmise, pentru că mi se pare evident că “chiombirea” e mult mai tare decât “privirea”.

Chiar pe asta o să merg la promovarea evenimentului: “pentru suma modică de ….. nu doar mă uit la dvs., ca fraierul ăla, eu mă chiombesc…”…

Vă anunț data exactă.

Foto: Gigi Braco

 

 

Daruri, daruri…

Daruri, daruri…

Pe măsură ce înaintăm pe drumul vieții și începem să ne cunoaștem mai bine, să ne vedem așa cum suntem, să ne acceptăm așa cum suntem, încep să apară darurile. Iar cele mai importante daruri sunt întâlnirile cu sufletele apropiate, familiare, cunoscute de când lumea și pământul și universurile, familia noastră de suflete. Încep să apară oameni cu care conexiunea sufletească este instantanee, cu care gândești la fel, simți la fel, oameni pe care îi simți ca fiind parte din sufletul tău.

Ei apar exact când trebuie, nici mai devreme nici mai târziu, atunci când conectarea cu sinele tău îți permite conectarea cu ceilalți. Pot fi “străini”, pot fi oameni cu care poate te-ai mai intersectat într-o altă perioadă a vieții, dar atunci nu ai reușit să îi vezi, poate nici ei pe tine.

Fiecare dintre ei are un dar, rolul unora este să te “lovească” până îți destructurezi zidurile de apărare cu care te-ai înconjurat, rolul altora este să te ajute să-ți pansezi rănile, să cureți ce este de curățat, să te ajute să te centrezi pe cine ești cu adevărat. Până la urmă toți sunt oglinzi, toți reflectă părți din tine, unele frumoase, altele greu de acceptat.

De cele mai multe ori într-o relație dintre doi oameni, indiferent de tipul ei – prietenie, cuplu, relație părinte – copil, relație profesor – elev – rolurile se schimbă, întotdeauna profesorul va învăța și el ceva de la elev, părintele de la copil, prietenii și iubiții unul de la celălalt. Dar doar dacă își dau voie.

Mare este victoria atunci când putem recunoaște în orice “agresor” sau “vinovat”pe care l-am întâlnit pe parcursul acestei vieți, un suflet apropiat care ne-a învățat o lecție de care aveam nevoie într-un anumit moment. Poate lecția a fost chiar să ne desprindem de el, și ce lecție importantă!

Singurele care transformă sunt suferința și iubirea. În orice moment putem alege una dintre cele două. Dar, din păcate, suferința e ceea ce știm bine, ne este familiară, pe ea o cunoaștem. De aceea în mare parte alegem transformarea prin suferință. Și chiar și așa, ne ajutăm unii pe alții, pentru că cineva trebuie să scoată suferința din noi la suprafață..

Deși întotdeauna, în orice moment, avem la îndemână iubirea, ne este atât de frică de ea încât preferăm la nesfârșit să alegem drumul bătătorit al suferinței. Dacă reușim să ne ținem tari pe drumul acesta atât de bine cunoscut, cândva vom ajunge să conștientizăm că ceea ce ne doream era lângă noi, mergea întotdeauna lângă noi, dar eram prea orbiți în suferința noastră ca să o observăm..

Așadar, după ce am început să ne cunoaștem, vin în viața noastră oameni cu aceleași răni, cu drumuri asemănătoare, cu structuri de apărare similare, atrași de energia noastră. Este normal, suntem energie, rezonăm pe aceleași frecvențe. Întotdeauna suntem atrași de frecvența celor care și-au vindecat răni similare, și tot așa alții vor fi atrași de “soluția vindecării” din câmpurile noastre.

Pentru că ne vindecăm unii pe alții, ne sprijinim unii pe alții, ne înălțăm unii pe alții..

În momentul în care suntem capabili să ne conectăm cu noi, automat ne vom putea conecta și cu alți oameni pe care îi întâlnim. Poate doar noi în aparență, dar asta nu contează..

Și vom întâlni suflete dragi sufletului nostru, suflete pe care le cunoaștem dintotdeauna, pe care le recunoaștem din prima secundă, dar care poate nu au ajuns la punctul la care ne pot recunoaște pe noi. Și da, este un test. De acceptare, de iubire necondiționată, dar și de putere.

Pentru că avem de ales între a ne trăi adevărul nostru și a le spune în față, direct, tot ceea ce știm sau credem și mai ales suntem, cu riscul de a-i pierde, sau de a ne preface că nu vedem anumite lucruri, astfel păstrându-i în viața noastră.

Este testul iubirii necondiționate, în care atașamentele nu au ce căuta. Și este greu.

Și cumva ajungem în rolul de “agresor”, așa cum alții au fost cu noi, asumându-ne ingrata misiune de a le spune celor de lângă noi adevăruri dureroase pentru ei, de a le pune în față oglinzi greu de suportat.. Dar alegem conștient să facem asta pentru că știm că pe de-o parte nu putem trăi în afara adevărului nostru, iar pe de altă parte știm că asta îi va ajuta mult mai mult decât încurajarea pe o cale mincinoasă.

Și ne asumăm neînțelegerea lor, lupta lor, agresivitatea lor, respingerea lor, ura lor, dispariția lor din viețile noastră. Poate cândva vor înțelege, și ne vom reîntâlni zâmbind.. Dar poate (de cele mai multe ori) nu vor realiza pe parcursul acestei vieți și atunci trebuie să învățăm că până la urmă conexiunea sufletească a fost dintotdeauna și va fi întotdeauna, chiar dacă momentan jocul iluziei pare că a ucis-o.

Și cum dar din dar se face rai, dăruim o fărâmă din cine suntem noi, un adevăr care îi poate ajuta, dacă acceptă , să crească și să se cunoască, iar ei la rândul lor ne dăruiesc ceva neprețuit: lecția de acceptare și de vindecare de atașamente. Dar doar dacă ne dăm voie.

Iar toate aceste daruri sunt posibile datorită iubirii, pentru că fiecare va accepta darul pe măsura capacității de a iubi și a accepta iubirea.

Viața nu este nimic altceva decât un schimb permanent de energie, de daruri. Indiferent de forma pe care ele o îmbracă, dacă reușim să conștientizăm acest lucru totul începe să aibă un mare sens.

Iar când reușim să îndepărtăm toate blocajele și zidurile din jurul inimilor noastre și ajungem în sfârșit la iubire, descoperim că prima (și ultima) lecție este să renunțăm la ceea ce credeam că este obiectul iubirii noastre, pentru simplul motiv că iubirea nu are obiect.

Am fost învățați că trebuie să iubim pe cineva, ceva.. Nu ne-a spus nimeni că iubirea este o stare, starea noastră naturală, firească. Nu are legătură cu nimeni anume, dar are legătură cu tot ceea ce este.

Iar dacă iubești cu adevărat pe cineva, îl lași liber..

Și astfel te eliberezi pe tine..

Sursă foto: http://weclipart.com/gimg/A6E35F8AD8D300CE/0414f30b4cca4a2001a7478a019bd6f6.jpg

 

 

Ai ratat răsăritul? E ok, răsare și mâine.. ;)

Ai ratat răsăritul? E ok, răsare și mâine.. ;)

Uneori este timp pentru tăcere..

Dar nu primăvara. Primăvara renaștem..

Și vine momentul în care nu mai are sens să te uiți doar în jos, doar în trecutul dureros, să diseci fiecare moment al vieții, să retrăiești fiecare suferință, să sondezi cu înfrigurare iadul, căutând raiul de mult pierdut..

Cred cu tărie în necesiatea conștientizării rănilor, a traumelor din copilărie sau adolescență, a cauzelor care au stat la baza întregii realități create de fiecare dintre noi. Am petrecut mult timp săpând, săpând, săpând. Și nu degeaba. Și nu ușor.

Așa cum obsesiv repet, tot exteriorul nostru, oameni, întâmplări, situații, totul ne reflectă interiorul, totul este proiecția nivelului nostru de conștiință. Evident că dacă nu îți place ce trăiești, trebuie să vezi de ce ai ales să trăiești asta. Te întorci la sursa realității tale temporare, de cele mai multe ori copilăria mică și câteodată chiar înainte de asta.

Drumul poate fi mai simplu sau mai anevoios, în funcție de ce gasești.. Este ok, toți trebuie să ne întoarcem să facem lumină în relațiile, evenimentele din trecut care ne-au stabilit pattern-uri relaționale și programe care ne controlează întreaga viață.. Să înțelegem totul de la nivelul conștiinței noastre de acum, să iertăm tot ce a fost și să înțelegem că indiferent ce a fost, noi am ales asta, ca intrigă în povestea transformării noastre.

DAR vine un moment, și aici probabil toată suflarea psihoterapeuticistă se va oripila crunt, când spui STOP. Pe principiul ENOUGH IS ENOUGH.

Vine un moment în care, conștient de adevărul vieții tale, de rănile tale, de fricile tale, trebuie să faci o alegere: ce hrănesc eu zi de zi? Ce alimentez eu cu energie de dimineața până seara? Partea mea sănătoasă, lumina din mine? Sau mă concentrez la nesfărșit pe răni,  frici sau de ce-uri interminabile?

Până la urmă în fiecare moment facem o alegere; există o vreme pentru analiză, există o vreme pentru introspecție, există o vreme pentru lacrimi, dar trebuie să ne dăm voie să hotărâm că a venit vremea și pentru frumosul din viața noastră, pentru soare, pentru orice ne bucură sufletul.

Pentru că doar dând voie sufletului, curat și neatins de noroiul oricărei drame, să se manifeste în noi din ce în ce mai mult, vom reuși să vindecăm părțile întunecate, suferințele, fricile, rușinile, vinovățiile din noi.

Vine o vreme când îți dai voie să râzi de toată drama, să o privești ca pe un film (telenovelă pe alocuri) și să o lași pur și simplu acolo unde îi este locul – în trecut. Tu nu mai ești același, nimic din ce a fost nu mai are putere dacă tu nu i-o dai prin măcinarea continuă a minții.

Dacă am vorbi în termeni de demoni și îngeri, demonul este energia care ne ține legați de suferință, nu suferința în sine. Demonul este lanțul care ne face ca în orice moment de bucurie să ne săgeteze invariabil un gând de frică, de vinovăție, de rușine.. Întunericul din noi nu este suferința în sine, ceea ce am trăit, ceea ce ni s-a întâmplat. Nu. Adevăratul întuneric este reacția noastră la ce ni s-a întâmplat și veșnica luptă fie de a fugi și a nu intra în contact cu suferința, fie, atunci când reușim să intrăm în contact cu sursa suferinței, canalizarea obsesivă a întregii noastre energii în acea direcție – disecăm, analizăm, cântărim, facem orice numai să nu cumva să o pierdem.

Pentru că da, acea suferință ne validează, suntem mai speciali, credem noi, ne putem victimiza la nesfârșit, în sfârșit suntem importanți. Nu știm să fim importanți altfel decât prin ea. Facem orice să atragem atenția în mod fals, nu doar pe a celorlalți, ci inclusiv pe a noastră.

Și cum ar fi dacă într-o bună zi am alege să nu mai alimentăm cu energie dramele vieții noastre? Nu spun să le băgăm sub preș, să ne prefacem că nu există, dar să încetăm măcinarea mentală în fiecare moment, în fiecare secundă. Nu să uităm ceea ce suntem, ceea ce am trăit, dar să nu mai lăsăm ca ele să ne definească.

Să nu ne mai plângem, să nu ne mai victimizăm, să nu mai acuzăm, să nu mai regretăm, să nu mai discutăm despre ele. Repet, nu să le uităm.

Pentru că da, avem capacitate de autovindecare, sufletul nostru se vindecă singur, doar să îi dăm voie. Alimentând la nesfârșit dramele și conectându-ne continuu la întunericul din noi, uitându-ne permanent în jos, cum să mai vedem soarele? Întreaga viață trece pe deasupra frunților noastre plecate scormonind în noroi.

Întotdeauna am militat pentru scormonire, am fost ferm convinsă că nu poate exista vindecare fără retrăirea iadului, dar viața și Cineva acolo sus, în măreția lor, mi-au demonstrat, pentru a câta oară, că nu am dreptate..

Da, este ok să ajungi în cele mai negre unghere ale ființei tale, să te cunoști cu adevărat, dar retrăirea iadului este alegerea ta. Este important să faci lumină, dar este esențial și să alegi să trăiești uitându-te înainte.. Hrănind lupul cel bun, nu pe cel rău.

Hrănindu-ne partea curată, sănătoasă a ființei noastre, curățându-ne permanent de toți paraziții pe care i-am hrănit o viață întreagă, vom putea să ne bucurăm de viață, să trăim acum, privind înainte.

O primăvară a ființei voastre vă doresc, ștergerea amintirii iernii, înmugurirea bucuriei și a speranței, avem treabă!

Să privim în sus, la soare..

 

Scrisoare către om

Scrisoare către om

 

“Mai ții minte când ne-am cunoscut? Mai ții minte cum ai fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu? Mai ții minte cum El ți-a dăruit Pământul și ți-a încredințat pomii, plantele și toate viețuitoarele din apă, din aer și de pe uscat? Mai ții minte că tu ne-ai dat nume?

Ai uitat..

Noi încercăm în fiecare zi, în fiecare clipă, să îți amintim asta. Încercăm atât cât putem noi să îți arătăm că ai uitat atât de multe.. Ai uitat că noi toți eram și suntem UNUL, că sufletele noastre vibrează împreună și că tu fără noi ești incomplet, așa cum noi nu am putea exista fără tine.

Când ai uitat?

Când ai ajuns să nu mai simți chiar nimic? Pentru că dacă ai simți oricât de puțin, nu ai putea să ne chinui, nu ai putea să ne ții în circuri și în grădini zoologice. Ești fericit când vii și ne vezi sfâșiați de durere în cuști?

Ce să facă fratele nostru ghepard într-o cușcă de 20 metri pătrați? Ce să facă fratele nostru urs polar într-o cușcă la 30 de grade? Ce să facă fratele nostru elefant? Ce să facă fratele nostru leu?

Dar vulturul!? Cum să închizi vulturul într-o cușcă și să-ți spui om? 

Și ce să facă frații noștri pe care i-ai luat din mediul lor și prin bătăi și înfometare i-ai obligat să se maimuțărească în acele spectacole jalnice, mizerabile, abominabile numite CIRC? Și tu râzi..

Și atâția dintre noi care sunt chinuiți, maltratați, înfometați, alungați de tine..

Și știi ce ne doare cel mai tare? Că îți aduci copiii cu tine, și ei învață aceeași lecție greșită. Și, deși ei ne simt durerea, tu le spui că nu e reală, că suntem fericiți. Îi înveți și pe ei aceeași “normalitate” bolnavă pe care ai învățat-o tu… Dă măcar copiilor tăi o șansă, lasă-i să ne iubească. Ei ne iubesc. Tu doar, te rugăm din suflet, lasă-i!

Dar să știi că noi te-am lăsat să faci asta. Pentru că tu ai niște lecții de învățat și noi ca de obicei facem orice ca să te ajutăm. Pentru că noi nu am uitat. Nu am uitat că noi și cu tine suntem UNUL. Tu trebuie să-ți reamintești asta, și pentru asta noi am fost de acord să ne sacrificăm, să suferim, în speranța că undeva, cândva, ne vei vedea. Vei înțelege. Îți vei reaminti.

Noi am făcut asta pentru că te iubim. Nu a existat nici un moment în care nu te-am iubit. Pentru că noi nu știm altceva. Pe vremuri nici tu.

Și așteptăm. Și îndurăm. Și murim. Și nu ne pare rău să știi, pentru că noi știm că va veni o vreme când îți vei reaminti cine suntem noi, dar mai întâi trebuie să-ți reamintești cine ești tu. Este ok..

Cât ne vom bucura atunci împreună, când ne vom regăsi!

Dar să știi că ne este greu.. Și chiar dacă te iubim și te înțelegem, totuși câteodată ne întrebăm – mai e mult?

Suntem în 2017.

Ianuarie.

Mai e mult până îți amintești?”

Un suflet