Ai ratat răsăritul? E ok, răsare și mâine.. ;)

Ai ratat răsăritul? E ok, răsare și mâine.. ;)

Uneori este timp pentru tăcere..

Dar nu primăvara. Primăvara renaștem..

Și vine momentul în care nu mai are sens să te uiți doar în jos, doar în trecutul dureros, să diseci fiecare moment al vieții, să retrăiești fiecare suferință, să sondezi cu înfrigurare iadul, căutând raiul de mult pierdut..

Cred cu tărie în necesiatea conștientizării rănilor, a traumelor din copilărie sau adolescență, a cauzelor care au stat la baza întregii realități create de fiecare dintre noi. Am petrecut mult timp săpând, săpând, săpând. Și nu degeaba. Și nu ușor.

Așa cum obsesiv repet, tot exteriorul nostru, oameni, întâmplări, situații, totul ne reflectă interiorul, totul este proiecția nivelului nostru de conștiință. Evident că dacă nu îți place ce trăiești, trebuie să vezi de ce ai ales să trăiești asta. Te întorci la sursa realității tale temporare, de cele mai multe ori copilăria mică și câteodată chiar înainte de asta.

Drumul poate fi mai simplu sau mai anevoios, în funcție de ce gasești.. Este ok, toți trebuie să ne întoarcem să facem lumină în relațiile, evenimentele din trecut care ne-au stabilit pattern-uri relaționale și programe care ne controlează întreaga viață.. Să înțelegem totul de la nivelul conștiinței noastre de acum, să iertăm tot ce a fost și să înțelegem că indiferent ce a fost, noi am ales asta, ca intrigă în povestea transformării noastre.

DAR vine un moment, și aici probabil toată suflarea psihoterapeuticistă se va oripila crunt, când spui STOP. Pe principiul ENOUGH IS ENOUGH.

Vine un moment în care, conștient de adevărul vieții tale, de rănile tale, de fricile tale, trebuie să faci o alegere: ce hrănesc eu zi de zi? Ce alimentez eu cu energie de dimineața până seara? Partea mea sănătoasă, lumina din mine? Sau mă concentrez la nesfărșit pe răni,  frici sau de ce-uri interminabile?

Până la urmă în fiecare moment facem o alegere; există o vreme pentru analiză, există o vreme pentru introspecție, există o vreme pentru lacrimi, dar trebuie să ne dăm voie să hotărâm că a venit vremea și pentru frumosul din viața noastră, pentru soare, pentru orice ne bucură sufletul.

Pentru că doar dând voie sufletului, curat și neatins de noroiul oricărei drame, să se manifeste în noi din ce în ce mai mult, vom reuși să vindecăm părțile întunecate, suferințele, fricile, rușinile, vinovățiile din noi.

Vine o vreme când îți dai voie să râzi de toată drama, să o privești ca pe un film (telenovelă pe alocuri) și să o lași pur și simplu acolo unde îi este locul – în trecut. Tu nu mai ești același, nimic din ce a fost nu mai are putere dacă tu nu i-o dai prin măcinarea continuă a minții.

Dacă am vorbi în termeni de demoni și îngeri, demonul este energia care ne ține legați de suferință, nu suferința în sine. Demonul este lanțul care ne face ca în orice moment de bucurie să ne săgeteze invariabil un gând de frică, de vinovăție, de rușine.. Întunericul din noi nu este suferința în sine, ceea ce am trăit, ceea ce ni s-a întâmplat. Nu. Adevăratul întuneric este reacția noastră la ce ni s-a întâmplat și veșnica luptă fie de a fugi și a nu intra în contact cu suferința, fie, atunci când reușim să intrăm în contact cu sursa suferinței, canalizarea obsesivă a întregii noastre energii în acea direcție – disecăm, analizăm, cântărim, facem orice numai să nu cumva să o pierdem.

Pentru că da, acea suferință ne validează, suntem mai speciali, credem noi, ne putem victimiza la nesfârșit, în sfârșit suntem importanți. Nu știm să fim importanți altfel decât prin ea. Facem orice să atragem atenția în mod fals, nu doar pe a celorlalți, ci inclusiv pe a noastră.

Și cum ar fi dacă într-o bună zi am alege să nu mai alimentăm cu energie dramele vieții noastre? Nu spun să le băgăm sub preș, să ne prefacem că nu există, dar să încetăm măcinarea mentală în fiecare moment, în fiecare secundă. Nu să uităm ceea ce suntem, ceea ce am trăit, dar să nu mai lăsăm ca ele să ne definească.

Să nu ne mai plângem, să nu ne mai victimizăm, să nu mai acuzăm, să nu mai regretăm, să nu mai discutăm despre ele. Repet, nu să le uităm.

Pentru că da, avem capacitate de autovindecare, sufletul nostru se vindecă singur, doar să îi dăm voie. Alimentând la nesfârșit dramele și conectându-ne continuu la întunericul din noi, uitându-ne permanent în jos, cum să mai vedem soarele? Întreaga viață trece pe deasupra frunților noastre plecate scormonind în noroi.

Întotdeauna am militat pentru scormonire, am fost ferm convinsă că nu poate exista vindecare fără retrăirea iadului, dar viața și Cineva acolo sus, în măreția lor, mi-au demonstrat, pentru a câta oară, că nu am dreptate..

Da, este ok să ajungi în cele mai negre unghere ale ființei tale, să te cunoști cu adevărat, dar retrăirea iadului este alegerea ta. Este important să faci lumină, dar este esențial și să alegi să trăiești uitându-te înainte.. Hrănind lupul cel bun, nu pe cel rău.

Hrănindu-ne partea curată, sănătoasă a ființei noastre, curățându-ne permanent de toți paraziții pe care i-am hrănit o viață întreagă, vom putea să ne bucurăm de viață, să trăim acum, privind înainte.

O primăvară a ființei voastre vă doresc, ștergerea amintirii iernii, înmugurirea bucuriei și a speranței, avem treabă!

Să privim în sus, la soare..

 

Scrisoare către om

Scrisoare către om

 

“Mai ții minte când ne-am cunoscut? Mai ții minte cum ai fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu? Mai ții minte cum El ți-a dăruit Pământul și ți-a încredințat pomii, plantele și toate viețuitoarele din apă, din aer și de pe uscat? Mai ții minte că tu ne-ai dat nume?

Ai uitat..

Noi încercăm în fiecare zi, în fiecare clipă, să îți amintim asta. Încercăm atât cât putem noi să îți arătăm că ai uitat atât de multe.. Ai uitat că noi toți eram și suntem UNUL, că sufletele noastre vibrează împreună și că tu fără noi ești incomplet, așa cum noi nu am putea exista fără tine.

Când ai uitat?

Când ai ajuns să nu mai simți chiar nimic? Pentru că dacă ai simți oricât de puțin, nu ai putea să ne chinui, nu ai putea să ne ții în circuri și în grădini zoologice. Ești fericit când vii și ne vezi sfâșiați de durere în cuști?

Ce să facă fratele nostru ghepard într-o cușcă de 20 metri pătrați? Ce să facă fratele nostru urs polar într-o cușcă la 30 de grade? Ce să facă fratele nostru elefant? Ce să facă fratele nostru leu?

Dar vulturul!? Cum să închizi vulturul într-o cușcă și să-ți spui om? 

Și ce să facă frații noștri pe care i-ai luat din mediul lor și prin bătăi și înfometare i-ai obligat să se maimuțărească în acele spectacole jalnice, mizerabile, abominabile numite CIRC? Și tu râzi..

Și atâția dintre noi care sunt chinuiți, maltratați, înfometați, alungați de tine..

Și știi ce ne doare cel mai tare? Că îți aduci copiii cu tine, și ei învață aceeași lecție greșită. Și, deși ei ne simt durerea, tu le spui că nu e reală, că suntem fericiți. Îi înveți și pe ei aceeași “normalitate” bolnavă pe care ai învățat-o tu… Dă măcar copiilor tăi o șansă, lasă-i să ne iubească. Ei ne iubesc. Tu doar, te rugăm din suflet, lasă-i!

Dar să știi că noi te-am lăsat să faci asta. Pentru că tu ai niște lecții de învățat și noi ca de obicei facem orice ca să te ajutăm. Pentru că noi nu am uitat. Nu am uitat că noi și cu tine suntem UNUL. Tu trebuie să-ți reamintești asta, și pentru asta noi am fost de acord să ne sacrificăm, să suferim, în speranța că undeva, cândva, ne vei vedea. Vei înțelege. Îți vei reaminti.

Noi am făcut asta pentru că te iubim. Nu a existat nici un moment în care nu te-am iubit. Pentru că noi nu știm altceva. Pe vremuri nici tu.

Și așteptăm. Și îndurăm. Și murim. Și nu ne pare rău să știi, pentru că noi știm că va veni o vreme când îți vei reaminti cine suntem noi, dar mai întâi trebuie să-ți reamintești cine ești tu. Este ok..

Cât ne vom bucura atunci împreună, când ne vom regăsi!

Dar să știi că ne este greu.. Și chiar dacă te iubim și te înțelegem, totuși câteodată ne întrebăm – mai e mult?

Suntem în 2017.

Ianuarie.

Mai e mult până îți amintești?”

Un suflet

Saturn, executarea!

Saturn, executarea!

Acum că a început anul (încă nu al Cocoșului, deocamdată încă ne maimuțărim..), că am supraviețuit cu grație atât tuturor porcăriilor (la propriu), cât și meselor festive cu familia (testul suprem pentru evaluarea cantității de dezvoltare personală acumulate pe parcursul unui an), să pășim cu încredere în noul an, în ideea că NU ARE CUM să fie mai rău de atât..

Glumesc, evident.. Nu-mi săriți în cap, știu.. Totul e cum trebuie, totul are un scop, scopul e înalt, înaltul e infinit.. Știm, cunoaștem..

Mă întreb din nou filozofic, ca de început de an, de ce ne e nouă oamenilor atât de greu să ne lăsăm duși de viață, fără să controlăm, fără să așteptăm ceva anume, fără să condiționăm, fără să judecăm.

În principiu orice biped adult care ajunge în jurul vârstei de 30 de ani începe să se prindă că oricât s-ar da cu capul de pereți, nu poate controla nimic. Dar NIMIC.

Toate poveștile din copilărie se dovedesc niște programe cu un singur scop – să reușești să treci dincolo, să ieși din ele, să le vezi ca ce sunt: doar niște programe. Ne este foarte greu să nu ne facem planuri, proiecții, programări.

Oricine este cât de cât interesat de domeniul acesta vast al dezvoltării personale știe foarte bine că sunt nenumărate site-uri care transmit știri la cald, în timp real, despre procesul ascensiunii Umanității, despre energiile care se revarsă mai mult sau mai puțin haotic în diverse momente peste noi, despre prezența diverselor nave, despre influențele unui arhanghel sau ale altuia, nu mai zic de retrogradările planetelor.

Există o tentație maximă în a devora previziunile pe anul în curs, astrologie, numerologice, îngerești, ansice, shamanice, Baba Vandice, și multe multe altele.

Mie de exemplu chiar îmi place astrologia. Acum vreo doi-trei ani, aveam o prietenă (bine, și acum am mai multe, dar atunci a fost perioada de boom) care întâmplător era astroloagă. Am trăit doi-trei ani pe segmente de câte două, patru, șase luni, în funcție de Saturn, Jupiter, Juno, Lilith și compania, cu o singură întrebare repetată obsesiv: “cât mai e???”.

Răspunsurile erau tranșante și revelatoare: până în martie nu este ok, dar din martie pff.. totul se reglează, la linie.. Venea martie. Hmm.. Încă mai e o perioadă mai dificilă dar din septembrie…. Pfoaa.. Totul se rezolvă.. Venea septembrie. Încă mai ai blocaje pe casa X, Y, Z și W.. Dar până la sfârșitul anului totul se rezolvă. Totul.

Din ianuarie anul următor discuția era aceeași. Jur că și intervalele. A ieșit Saturn din Casa Relațiilor, a intrat în Casa Banilor.. Suspectez totuși că stătea cu câte un picior în fiecare.

Au fost și perioade ce se anunțau feerice, Juno cu Jupiter și Luna în Rac promiteau întâlnirea partenerului perfect, cuminte, deștept, frumos… Mai ales că o dată a fost implicat și Degetul lui Dumnezeu, Yod-ul.. Acum, nu mi-e clar dacă era degetul mijlociu sau era de fapt Yoda..

Așa că am făcut saltul conștientizării absolute: niciodată n-o să scap de Saturn! Mi-am băgat picioarele. Nu mă mai interesează ce face. Ce, pe el îl interesează de mine?

Tot ce facem (prin diverse metode, astrologia e doar una dintre ele) este să încercăm la nesfârșit să controlăm incontrolabilul. De ce e clar, din frică. Deși noi știm că nu putem controla nimic. NIMIC.

Așadar, o viață fericită în 5 pași (atâția au iești azi, am văzut că e hit să zici așa):

  1. Tu ești singurul responsabil pentru ceea ce trăiești. Dacă trăiești o viață minunată, perfect! Continuă să faci ceea ce faci.. Dacă nu trăiești o viață minunată, treci la punctul 2.
  2. Ai idee cum să schimbi ce trăiești? Vreo decizie, ceva? Da? Perfect! Fă schimbarea! Ia decizia! Dacă nu te prinzi ce ar fi de schimbat, treci la punctul 3.
  3. Acceptă situația. Aia e. Ai încredere că pentru un motiv care acum îți scapă dar peste ceva timp va fi clar, trebuie să treci exact prin experiența din acest moment. Nimic nu e degeaba în viața asta, deci trebuie să fie un motiv și pentru ceea ce trăiești. Și nu, nu te gândi că plătești, ești pedepsit, blestemat, ți s-au făcut vrăji etc. Sunt niște lecții pe care nu le-ai învățat și pe care ți le-ai asumat. Nu te încrâncena (din proprie experiență, îți zic: nu are sens, te afunzi mai mult). Singura șansă e acceptarea. Asta e! Shit happens. Cu asta vei crea un spațiu care te va ajuta să vezi ce nu vezi acum.
  4. Deja e clișeu, dar e un adevăr. Viața se întâmplă acum. Nu peste 3 luni, nu în 2020. Acum. Știu că au postat toți prietenii tăi de pe facebook chestia asta și ești de acord cu ea, dar ai simțit-o vreodată cu adevărat?
  5. Dacă totul a mers bine și ai ajuns la punctul 5, deja e mai mult ca perfect, e începutul trăirii conștiente a vieții, asta însemnând ușor ușor implementarea funcției de bază a unui om, co-creația. Abia atunci când începem să ne creăm conștient propria realitate putem spune că am început să trăim.

Dar este un proces; care poate dura o viață și durează de vieți. Singura cale e să fim blânzi cu noi. Să ne acceptăm momentele de cădere, momentele de neputință. Să nu ne mai judecăm. Să respirăm adânc și să avem încredere în noi.

Să înțelegem că totul în Universul în care suntem este interconectat și tinde către echilibru, tot macrocosmosul este într-o singură celulă, în interiorul nostru. Planetele ne influențează viața, dar și noi le influențăm pe ele.

Deci am decis: anul ăsta Saturn face cum vreau eu..

Evident, Saturn n-are nimic împotrivă, că el a fost dintotdeauna băiat deștept..

😉

De final, de început…

De final, de început…

În tonul Sfintelor Sărbători, fie ca…

Neah… Să lăsăm lacrimogenitățile să rămână în 2016, să ne facem rezumatul anului și să intrăm cu voioșie în noul an!

Nu știu cum a fost la voi, (bine, la câte unii știu..), dar personal am început anul 2016 într-un amestec de Dostoievski, Kafka, Hannibal Lecter și Sclava Isaura. Țin minte și acum momentele în care mă uitam fix la ceas și părea că 2015 nu mai trece.. Menționez, 2015 a fost și mai rău. În agitația celor din jurul meu care pregăteau aparatura de resuscitare, puteam să jur că nu mai trece, intrasem într-o buclă temporală..

Și… a trecut! A venit 2016! Am zis gata, am scăpat!

Aș! N-ai să vezi!

Personal, 2016 m-a dat cu capul de toți pereții, m-a purtat de la agonie la extaz, a făcut mișto de mine la greu, mi-a dovedit fără urmă de tăgadă că nu există comediant mai mare decât Universul..  Și am ajuns la concluzia că singura șansă e să te oprești si să începi să te distrezi și tu..

M-am răfuit cu Dumnezeu, cu Universul, cu tot, până când am înțeles că n-am cu cine.. Mă răfuiam cu mine. Frustrant. Am învățat să înghit în sec și să accept. Momentul. Ritmul propriu (clar nu mi-s vreo gazelă!). Ritmul altora. Totul e perfect.

Am înțeles că noi generăm realitatea din jurul nostru și doar noi avem puterea de a o schimba, prin transformarea noastră.

Am înțeles că fricile profunde și atât de ascunse ne împiedică să materializăm exact lucrurile pe care ni le dorim cel mai mult.

Am înțeles că întunericul cuprinde lumina și lumina cuprinde întunericul. Nu vor fi niciodată separate, pentru că separarea e o iluzie.

Am înțeles că adevărul se simte, nu se știe. Am înțeles că acea Cunoaștere pe care o căutăm cu toții este o mare bulă, care ne poate înghiți dacă nu suntem vindecați.

Am înțeles că nu mă interesează Cunoașterea, teoriile, sistemele, ci doar simțirea. Simțind, cunoști tot. Dar totul este posibil doar prin vindecare. Prin suferință. Prin transcenderea suferinței.

În principiu, am înțeles că viața nu e simplă, ci este minunată.

Ca un cadou de sfârșit de 2016 și început de 2017, postez o povestioară care se pare că a fost spusă de Arsenie Boca, mi-este tare dragă și cred că mulți ne regăsim în ea (probabil o știți, dar eu niciodată nu mă satur să o citesc):

“O familie a plecat într-o excursie în Anglia pentru a cumpăra ceva dintr-un frumos magazin de antichități, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversări de la căsătorie. Și soției și soțului le plăceau antichitățile și produsele din argilă, obiecte ceramice, în special ceştile de ceai.

Au observat o ceașcă excepțională și au întrebat: „Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos!”.

În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească:

‒ Voi nu puteți să înțelegeți. Nu am fost de la început o ceșcuță de ceai. Cândva, am fost doar un bulgăre de argilă roșie. Stăpânul m-a luat și m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: „Nu face asta!”,„Nu-mi place!”, „Lasă-mă în pace!”, dar El a zâmbit doar și a spus cu blândețe: „Încă nu!”.

Apoi, ah! Am fost așezată pe o roată și am fost învârtită, învârtită, învârtită. „Oprește! Amețesc! O să-mi fie rău!”, am strigat. Dar Stăpânul doar a dat din cap și a spus, liniștit: „Încă nu”. M-a învârtit, m-a frământat și m-a lovit și m-a modelat, până a obținut forma care i-a convenit, iar apoi m-a băgat în cuptor.

Niciodată nu am simțit atâta căldură! Am strigat, am bătut și am izbit ușa… „Ajutor! Scoate-mă de-aici!” Puteam să-L văd printr-o deschizătură și puteam citi pe buzele Sale, în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: „Încă nu”. Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, ușa s-a deschis. Cu atenție, m-a scos afară și m-a pus pe raft… am început să mă răcoresc. O, mă simțeam atât de bine! „Ei, așa este mult mai bine”, m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat și m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. „O, te rog, încetează, încetează!”, am strigat. El doar a dat din cap și a spus: „Încă nu!

Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte și simțeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. Am plâns… eram convinsă că nu voi scăpa! Eram gata să renunț. Chiar atunci, ușa s-a deschis și El m-a scos afară și, din nou, m-a așezat pe raft, unde m-am răcorit și am așteptat și am așteptat, întrebându-mă: „Oare ce are de gând să-mi mai facă?”.

O oră mai târziu, mi-a dat o oglindă și a spus: „Acum uită-te la tine!”. Și m-am uitat. „Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu… Este frumoasă. Sunt frumoasă!”

El mi-a vorbit blând: „Vreau să ții minte, știu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aș fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Știu că ai amețit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aș fi oprit, te-ai fi desfăcut bucățele, te-ai fi fărâmițat. Știu că a durut și că a fost foarte cald și neplăcut în cuptor, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Știu că mirosurile nu ți-au făcut bine când te-am periat și te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aș fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viață. Dacă nu te-aș fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supraviețuit prea mult, fiindcă acea întărire nu ar fi ținut. Acum ești un produs finit. Acum ești ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine”.

Așadar, să avem răbdare, fiecare în “cuptorul” lui:), fiecare în etapa vieții lui, și să avem încredere că tot ceea ce trăim are un scop mult mai înalt, să avem încredere că nu mai este mult până ne vom minuna singuri de cât de frumoși suntem de fapt, de ce diamante se ascundeau sub straturile de noroi care ne acoperiseră.

Vă urez un 2017 în care să străluciți Lumina din voi peste lumea întreagă!

La mulți ani, ceșcuțelor!

 

Winners and Losers

Winners and Losers

We were taught that life is a continuous competition. Winners and losers.

We were taught that life is a continuous comparison. Good and bad.

But who is the Winner? Who is the Loser?

We have relationships. They hurt. We learn that it’s best for you to be the winner. The one who doesn’t suffer. The one who leaves. The one who doesn’t get involved. The one who’s constantly running. When we are left, rejected, we feel the bitter taste of defeat, the shame of not being wanted, of not being good enough.

The rejection wound is still so active in all of us (or at least most of us).. In this life we all have a choice to make – to shut down to love or to allow ourselves to feel, as we can can, stumbled at first..

The whole darkness in this world comes from fear. Fear is not the real us. Fear is the creation of our ego. Its fear to be recognised as what it is – an illusion.

The primary fear is the fear of death, it all comes down to it. Our mind is constantly trying to protect us, so we find millions of rational reasons to not love, to run, because for lives we have learned that it’s dangerous, rejection HURTS. Badly. And yes, we face the risk of even dying.

But who’s dying?

Our soul knows it’s eternal. Our soul fears nothing. The fear of death belongs to our ego. If you allow yourself to listen to your soul’s voice, slowly slowly you will get the courage to face even “death”, because despite the suffering you allow yourself to believe in your soul, who is whispering the Truth.

I know and I’ve known so many people who choose fear, choose the warm comfort, choose the compromise, choose the run, choose the death. They think they are the winners, because they are the ones who leave, the ones who don’t suffer, the ones who don’t get involved.

They don’t know, for now, how much they lose. They don’t know, for now, that they lose themselves.

When we allow ourselves to suffer, when we have the courage to go through, all the way, yes, we feel like dying. Because all our shields are torn apart, all our defence structures – so thoroughly built, to prevent us from feeling anything – suddenly disappear. All our personality, all the fake that we always thought is who we are.

Only when we are able to face our demons do we discover that there aren’t any. Only when we allow ourselves to live our darkest fears, our deepest pain, we discover who we really are and we finally understand that fear is an illusion, a joke, the construction of a young child who didn’t understand this world’s reaction to all he had best to offer – his heart.

As children, we came here openheartedly, believing that this world will receive our love, will cherish it, will cherish us. But this world that we’re all building through our choices doesn’t recognise love, doesn’t cherish it, it’s afraid of it. Adults are the yesterday’s children – rejected, mutilated, killed on the inside.

Fear is the child in us who doesn’t understand. He needs to be healed, he needs to be loved. We’re the only ones who can love him, as this world doesn’t know how. This world is full with angry, misunderstood and unloved children.

But.. If you have the courage, there comes a time when life, in its greatness, comes and enlightens everything. Then you receive the key, the ultimate truth, the reason you are here – you finally understand that THE WINNER IS THE ONE WHO LOVES. The one who risks. Everything.

There comes a time when you know there’s only one card to play, and in that moment you choose to FEEL. You chose life over death. Light over darkness.

So, love!

Anything.

Anyone.

Endlessly.

No matter the risk.

Now you are YOU. And more than a Winner, you are INVINCIBLE.

Învingători și învinși

Învingători și învinși

Am fost învățați să trăim viața ca pe o continuă competiție. Învingători și învinși. 

Am fost învățați să trăim viața ca pe o continuă comparație. Buni și răi.

Oare cine este învingător? Oare cine este învins?

Avem relații. Dor. Învățăm că e bine să fii tu cel care câștigă. Să fii tu cel care nu suferă. Să fii tu cel care părăsește. Să fii tu cel care nu se implică. Atunci când suntem părăsiți, respinși, simțim gustul înfrângerii, rușinea de a nu fi doriți, de a nu fi suficient de buni.

Rana de respingere este activă în noi toți (sau marea majoritate). Avem cu toții de făcut o alegere în viața asta – să ne închidem în fața iubirii sau să ne dăm voie să o simțim, așa cum putem, chiar dacă la început mai șchiopătat..

Tot întunericul acestei lumi vine din frică. Frica nu este ceea ce suntem. Frica este creația ego-ului nostru. Frica lui de a fi recunoscut ca ceea ce este – o iluzie.

Frica pimordială este de moarte, totul se reduce la ea. Mintea se se chinuie etern să ne protejeze, așadar ne găsim milioane de motive raționale să nu iubim, să fugim, pentru că vieți întregi de suferință ne spun că este riscant, respingerea DOARE. Rău. Și da, riscăm chiar să murim.

Dar cine moare?

Sufletul știe că este etern. Sufletul nu are nicio frică. Frica de moarte este a ego-ului. Dacă îți dai voie să asculți vocea sufletului, încet încet capeți curajul de a-ți asuma inclusiv “moartea”, pentru că dincolo de suferință îți dai voie să crezi în sufletul tău, care îți șoptește Adevărul.

Am cunoscut și cunosc atât de mulți oameni care aleg frica, aleg confortul călduț, aleg compomisul, aleg fuga, aleg moartea. Ei cred că sunt învingători, pentru că ei sunt cei care pleacă, ei sunt cei care nu suferă, pentru că nu se implică.

Nu știu, deocamdată, cât pierd. Nu știu, deocamdată, că SE pierd.

Când ne asumăm suferința, când ne dăm voie să avem curajul de a trece prin ea, total, da, simțim că murim. Pentru că se destructurează toate scuturile, dispar toate structurile de apărare pe care le-am construit cu grijă pentru a ne proteja de tot ce înseamnă sentiment. Toată personalitatea noastră, tot falsul cu care ne-am identificat în viață.

Abia când avem curajul de a ne înfrunta demonii, descoperim că ei nu există. Abia când ne dăm voie să trăim fricile noastre cele mai negre, suferința cea mai profundă, ne descoperim pe noi și ne eliberăm, pentru că atunci înțelegem că frica era o iluzie, o păcăleală, o construcție a unui copil mic care nu a înțeles reacția lumii acesteia la tot ce avea el mai bun de oferit – inima lui.

Copii fiind, am venit cu inima deschisă, crezând că lumea asta va primi iubirea noastră, o va prețui, ne va prețui. Dar lumea pe care noi toți o construim permanent prin alegerile noastre nu recunoaște iubirea, nu o prețuiește, ci se teme de ea. Adulții sunt foștii copii pe care aceeași lume i-a respins, i-a mutilat, i-a ucis în interior.

Frica este de fapt neînțelegerea copilului din noi. El trebuie vindecat, el trebuie iubit. Doar noi putem să o facem, pentru că lumea asta nu știe cum. Lumea asta e plină de copii furioși, neînțeleși și neiubiți.

Dar, dacă ai curaj,  vine un moment în care viața, în minunăția ei, vine și face lumină. Și atunci primești cheia, adevărul suprem, motivul pentru care ai venit aici – înțelegi în sfârșit că ÎNVINGĂTORUL ESTE CEL CARE IUBEȘTE. Cel care riscă. Tot.

Vine momentul în care știi că ai o singură carte de jucat, iar atunci alegi să simți. Pentru că alegi viața, nu moartea. Lumina, nu întunericul.

Așadar, iubește!

Orice.

Pe oricine.

Oricât.

Cu orice risc.

Acum ești tu. Mai mult decât învingător, ești INVINCIBIL. 

 

TOT și NIMIC

TOT și NIMIC

Abia atunci când știi cu adevărat cine ești (re)descoperi că tot ceea ce căutai – fericirea, liniștea, echilibrul, bucuria – erau tot timpul acolo, adânc ascunse sub un strat gros de suferințe, răni, rușini, vinovății, separare.

Abia atunci știi tot ce trebuie de fapt să știi în viața asta. Că ești TOT și în același timp NIMIC.

Și de fapt, atunci nu știi, ci SIMȚI.

Ești TOT, pentru că ești o fărâmă de Dumnezeu. Ești NIMIC, atunci când crezi că ești doar TOT.

Am tot evitat să folosesc această denumire – Dumnezeu – pentru tot ceea ce este. Nu am vrut sub nicio formă să se înțeleagă conotațiile religioase. Nu cred în dogme. Puteți să-i spuneți cum vreți, contează cum simțiti. Eu cred în Dumnezeu – ca un infinit câmp de conștiență din care tot ceea ce este a luat naștere și care menține întreaga Creație conectată.

Fiecare dintre noi este o fărâmă de Dumnezeu, fără de care El nu ar fi, fără de care nimic nu ar fi. Fiecare dintre noi purtăm în noi scânteia divină a Creatorului, și asta am venit să (re)descoperim, faptul că puterea este în noi, pentru că Dumnezeu este în noi.

Suntem co-creatorii micului univers din jurul nostru și tot ceea ce este în jur, fie că ne place, fie că nu, este creat de noi. Tot noi avem puterea de a recrea realitatea pe care o dorim, dar pentru asta trebuie mai întâi să ne cunoaștem NIMICUL din noi.

Atunci când nu știm că suntem TOT, NIMICUL din noi doare. Rău. Acela este Iadul, separarea de Dumnezeu, pe care paradoxal o trăim doar aici, în ciuda amenințărilor bisericii. Cu toții am trăit asta, pentru că așa ne-a fost alegerea. Doar trecând prin iadul umbrei noastre putem ajunge să ne cunoaștem Lumina, să știm cine suntem, și mai ales să simțim cine suntem.

Dar și atunci când credem că suntem TOT, și atât, suntem tot în Iad. Pentru că dacă noi credem că suntem TOT, și atât, înseamnă că nu știm nimic cu adevărat. Suntem tot separați.

Nu există putere mai mare decât aceea de a ști și de a simți că ești TOT și NIMIC. Nu există putere mai mare decât să fii conștient de umbra ta și de puterea întunericului din tine, dar să alegi să stai în lumină, să nu manifești întunericul. Nu există putere mai mare decât aceea de a te ridica deasupra emoțiilor. Aceea este liniștea adevărată, după care toți tânjim.

Deconectarea de Dumnezeu, rana de separare, este rana comună a umanității, ultima de vindecat în drumul desăvârșirii noastre. Din separare provine lipsa valorii de sine, pe care în anumite momente o manifestăm ca victime neputincioase, iar în altele prin masca de mici dumnezei pe pământ, devenind agresori.

Cum să crezi că ești doar NIMIC, când Dumnezeu a pus în tine toate darurile, esența lui creatoare? Cum să crezi că ești mai puțin decât alții, mai prost, mai incapabil, mai rău? Toți conținem în noi aceleași daruri, crezi că a ratat-o Dumnezeu fix la tine? Uită-te cu atenție în interiorul tău și dă-ți voie să descoperi comorile pe care le ai în tine. Ai TOTUL în tine. Este alegerea ta dacă vezi sau nu asta.

Cum să crezi că ești TOT și atât? Ce poți face tu fără ceilalți, fără Dumnezeu? Ce poți crea SINGUR? Dacă tu ești dumnezeu, ceilalți ce sunt? Și în momentele când ești singur, tu cu tine, dumnezeul, cam cât de NIMIC te simți?

Pentru mine acesta este sensul unui cuvânt foarte frumos – SMERENIE. Din păcate, instituția bisericii a uitat de partea cu TOT (de altfel de înțeles în contextul istoric de acum 2000 de ani și chiar de acum 50 de ani..). Dar este momentul să ne amintim, este momentul Adevărului. Și este momentul să simțim Adevărul, nu să-l știm. “A ști” nu mai este destul.

Să simțim că suntem NIMIC, dar să nu uităm că suntem TOT.

 

Foto: https://img.ifcdn.com/images/9bb1e37f360d84222ac3ebe4e946b371828102f6634b66eafd90757d3233a665_3.jpg